After Oppression: Transitional Justice in Latin America and Eastern Europe (UNU Press) Sunday, May 13 2012 

Prof. Vesselin Popovski at the United Nations University in Tokyo, Japan, the academic arm of the United Nations, has initiated and brought to completion a large project comparing transitional justice experiences in Eastern Europe and Latin America. This project, conducted with the assistance of the United Nations University, Oxford University, and El Colegio Mexico, has resulted in a conference organized at Oxford University and a volume that will be published with UNU Press. A description of the project, which included a contribution on Romania that I signed, is available here.

“The gross violations of human rights in Latin America and Eastern Europe under authoritarian regimes created growing popular anger that finally exploded in mass revolts and demands for change, bringing the regimes to an end. It was a bottom-up process: a gradually rising discontent of ordinary people, who in the aftermath of the changes, made continuous calls for justice and accountability for the perpetrators of human rights violations, and simultaneous calls for compensation for the victims of these violations. The demands for justice and compensation faced initial reluctance, partly because political forces connected to previous regimes remained powerful and influential.

The processes of transitional justice have been controversial and complex, zigzagging from extreme demands for severe punishment to similarly unacceptable calls for blanket unqualified forgiveness. Transitional justice has had to perform a balancing act: paying full respect to grievances — traumatic, deeply emotional and divisive — while also taking into consideration strategies for societal reconciliation and future stability.”

Modele de lustratie – un articol aparut in revista 22 (8-14 septembrie 2006) Thursday, Apr 1 2010 

de Lavinia Stan

Tarile Europei de Est nu au adoptat un model unic de lustratie pentru inlaturarea acelorasi categorii sociale din aceleasi posturi publice. Impreuna cu Roman David si Nadya Nedelsky, disting patru modele de lustratie specifice lumii post-comuniste, fiecare raspunzind unor teluri specifice, determinate de conditiile fiecarei tari. Desi diferite, toate modelele realizeaza “discontinuitatea cu trecutul”, chiar si cind permit celor vizati sa isi mentina functiile publice. Initial, lustratia a fost o procedura de contrainteligenta aplicata din anii 70 de serviciile secrete cehoslovace (Státní bezpečnost sau StB) pentru identificarea agentilor dubli. Cehoslovacia a fost de altfel prima tara post-comunista care a adoptat lustratie in 1991 pentru a indeparta fostii colaboratori secreti din functii politice publice, mediul universitar si de cercetare, conducerea unitatilor economice. Odata cu scindarea federatiei, Cehia a continuat sa implementeze lustratia, mentinind interdictia de participare la viata politica pentru categoriile identificate initial, in timp ce Slovacia a abandonat proiectul lustratiei, reluindu-l abia in 2001. Lustratia a fost adoptata in Bulgaria (1992), Albania (1993), Ungaria (1994), Polonia, (1997 si 2006) si Serbia (2003).(1)

Lustratia automata

Identificat de Ruti Teitel drept “vehicul de schimbare politica”, modelul permite noilor lideri sa se rupa de trecut prin indepartarea anumitor categorii de personal asociate vechiului regim.(2) Persoanele ce au lucrat in anumite agentii guvernamentale sau au participat la anumite activitati desfasurate de fostul regim sunt automat excluse din posturile de conducere specificate de lege. Odata ce colaborarea este stabilita, modelul nu permite decit demiterea sau retrogradarea pe o pozitie nelustrabila, de obicei inferioara. Astfel, posturi cheie ale structurii noului regim pot fi ocupate de personal nou.

Argumentele in favoarea acestui model vizeaza faptul ca cei ce au lucrat pentru structurile comuniste represive sau au facut politie politica vor continua sa faca abuz de putere, sa santajeze sau sa fie santajati, sa submineze noul sistem din interior sau sa diminueze capitalul de incredere al institutiilor in care continua sa lucreze. Mai important este ca modelul permite indreptarea vechilor nedreptati. Pentru a rectifica nedreptatile trecutului, fostelor victime li se da prioritate fata de fostii beneficiari in alocarea pozitiilor noului sistem. Astfel, dreptatea nu elimina, ci mentine diviziunile sociale, cu alti actori drept beneficiari si perdanti.

Acest tip de lustratie a fost adoptat in Cehoslovacia, Bulgaria, Albania si partial Serbia. In Cehia, curtile au limitat aplicabilitatea legii, nu insa si caracterul sau exclusiv. In Bulgaria, una dintre legi a fost validata, in timp ce in Albania legea a fost anulata. In Cehia, cei ce ocupa sau doresc sa ocupe functii publice trebuie sa depuna la Ministerul de Interne o declaratie privind colaborarea (sau lipsa de colaborare) cu politia politica si o alta declaratie ca nu apartin unor altor categorii lustrabile stipulate de lege. Daca persoana apartine categoriilor lustrate, ei trebuie sa i se desfaca contractul de munca sau sa fie retrogradata pe o pozitie nelustrabila. Certificatul de lustratie si demisia pot fi contestate la tribunal. Procesul este secret, publicul neaflind motivele demiterii. (In 2003 insa lista colaboratorilor a fost publicata oficial.)

Modelul a fost criticat de cei ce au recunoscut necesitatea schimbarii de personal, nu si a modului in care aceasta a fost operata. Dupa unii comentatori, caracterul indiscriminant al legii ar contitui o pedeapsa colectiva ce incalca drepturile fundamentale ale omului (dreptul la opinie, dreptul de a nu fi discriminat). Modelul duce la rezultate clare in mod eficient, intr-o perioada de timp scurta, pentru ca nu examineaza fiecare caz de colaborare in parte. Insa specificarea incorecta a categoriilor lustrabile face legea inoperabila sau ii limiteaza aplicabilitatea. In Cehia lustratia a dus doar la excluderea gerontocratiei comuniste si a nomenclaturii, in timp ce categoriile din zona „gri”, ale celor fara apartenenta clara la aparatul represiv de stat, au ramas neatinse. Contrar asteptarilor, vechii nomenclaturisti s-a adaptat noilor conditii, redefinindu-si loialitatile, reinventindu-si biografiile si folosing privatizarea pentru a se imbogati.

Lustratia ca recunoastere a trecutului

Modelul permite noilor lideri, daca nu pot sau nu vor sa distruga structurile administrative si de conducere ale vechiului regim, sa imbratiseze schimbarea ideologica in locul schimbarii de personal. Functionarii publici isi pot mentine pozitiile in ciuda colaborarii, cu conditia sa reveleze trecutul. Functia publica este negociata in schimbul admiterii adevarului. Se presupune ca, odata ce adevarul este aflat, publicul va putea controla cariera politica a celui deconspirat (refuzind sa-l voteze, de exemplu). Secretul care caracteriza fostul regim este revelat, iar numirile de personal sunt transparentizate. Daca persoana nu-si deconspira trecutul, isi poate da demisia fara ca motivele sa fie facute publice. Iertarea este cheia modelului. Sistemul, nu individul, s-a facut vinovat de carentele morale ale fostilor tortionari. Colaboratorii au gresit pentru ca nu au avut taria de caracter sa reziste presiunilor enorme la care au fost supusi. Insa noul regim trebuie sa le acorde o noua sansa.

Modelul a fost adoptat in Ungaria in numele protejarii drepturilor omului. In locul demiterii, lustratia a constat in identificarea publica a fostilor colaboratori. Iertarea a fost oferita in schimbul limitarii sferei personale fara a deschide posibilitatea santajului si a abuzului de putere, deoarece s-a considerat ca persoanele publice au dreptul la mai putin spatiu privat, lucru confirmat de Curtea Constitutionala a Ungariei si de hotaririle Curtii Europene ale Drepturilor Omului. Functionarii publici din posturile specificate de legea lustratiei sunt verificati in ce priveste apartenenta la aparatul de represiune comunist si la Partidul Nazist. Daca un complet de trei judecatori gaseste functionarul vinovat de colaborare, acestuia i se cere sa demisioneze intr-un timp dat. Inculpatul poate cere reexaminarea cazului sau. In cazul refuzului de a demisiona, numele persoanei este publicat in echivalentul Monitorului Oficial si facut public. Caracterul legii a fost pastrat dupa verificarea constitutionalitatii sale in 1994 si amendamentele din 1996 si 2002. Modelul a fost adoptat in Serbia pentru verificarea inaltilor demnitari de stat.

Lustratia ca recunoastere a trecutului ofera posibilitatea apropierii si impacarii intre noile si vechile elite politice si corespunde cerintelor democratice prin aceea ca acorda sanse egale tuturor cetatenilor, indiferent de activitatea lor trecuta, de a beneficia un nou inceput sub noul regim. Insa acest tip de lustratie perpetueaza vechile scindari sociale sub un alt nume. In 2002, cind citiva membri de guvern au fost deconspirati drept fosti colaboratori, modelul unguresc a fost criticat ca ineficient, mai ales ca se bazeaza, la fel ca si lustratia automata, pe informatia din arhivele secrete, ce pot fi incomplete, modificate, inaccesibile sau greu de interpretat.

Lustratia ca reconciliere

Rezultat al negocierilor politice si al imposibilitatii de a sanctiona crimele trecutului prin intermediul curtilor de justitie, modelul este determinat de raportul de forte dintre reprezentantii vechiului si noului regim in primele etape ale tranzitiei post-autoritare. Aceasta lustratie este prezentata drept capabila sa promoveze reconcilierea nationala si compromisul politic, atenuind atit spiritul revansard al fostelor victime cit si gravitatea politicilor impuse de regimul autocrat. Similar cu comisiile de adevar sud-africane, lustratia permite vechilor elite sa-si pastreze functiile prin recunoasterea si revelarea publica a trecutului.

In virtutea legii lustratiei din 1997, fostii colaboratori ai politiei politice poloneze (Slujba Bespieczenstwa or SB) pot detine pozitii influente in noul regim, daca ei insisi isi deconspira trecutul. Declaratiile functionarilor publici sunt verificate de Curtea de Lustratie. Fostii colaboratori pot spune adevarul (si mentine functia chiar si cind au comis cele mai mari orori) sau pot nega (si risca sa fie demisi). Nimeni nu este obligat sa se supuna verificarilor, putind alege demisia sau transferul in pozitii nelustrabile. Atit revelarea trecutului, cit si descoperirea minciunii sunt facute publice. Ca si modelul precedent, acesta permite adevarului sa devina public, insa deconspirarea este facuta de persoana verificata, nu de institutiile statului. Declaratile reprezinta un test de loialitate fata de noul regim, stind marturie pentru schimbarea de atitudine a celui verificat. Recunoasterea trecutului dovedeste o schimbare de pozitie si arata ca fostul colaborator isi condamna trecutul. Prin declaratie, verificatul demonstreaza ca merita o a doua sansa.

In Polonia tortionarii nu si-au putut confrunta victimele pentru a cere iertare, ca in Africa de Sud. Declaratiile au fost verificate la cererea procurorului de lustratie. Curtea de Lustratie decidea daca declaratia corespundea sau nu adevarului, daca persoana spusese adevarul sau mintise. Roman David considera ca persoanele publice se imparteau in trei grupuri: cei ce nu colaborasera cu organele de securitate, cei ce colaborasera dar isi recunoscusera trecutul, si cei ce isi ascunsesera colaborarea. Al doilea grup dovedise o schimbare de mentalitate si isi cistigase dreptul de a-si mentine functiile, in timp ce al treilea era destituit si impiedicat sa ocupe functii in administratia publica si in guvern pentru urmatorii zece ani. Deciziile curtii nu puteau fi contestate, motivele si consecintele colaborarii nu au fost facute publice, opinia publica a fost informata doar partial despre resorturile represiunii si abuzurile institutiilor comuniste.

Lustratia mixta

Sustinatorii modelelor ne-automate de lustratie insista asupra potentialului lor de a evita conflictul, a adresa mostenirea trecutului si a permite expertilor sa fie pastrati in administratia publica. Lustratia mixta adreseaza unele dintre carentele modelelor anterioare prin aceea ca permite examinarea individuala a cazurilor. Stabilirea colaborarii nu duce automat la demitere, care poate fi evitata daca fostii colaboratori dovedesc ca pot inspira incredere. In functie de conditiile carora le fac fata, autoritatile pot sau nu acorda o a doua sansa, de la caz la caz, permitind schimbarea selectiva de personal.

In Germania, Tratatul de Unificare a stabilit cadrul legal de implementare a lustratiei mixte. Persoanele ce doreau sa ocupe posturi publice trebuiau sa raspunda la un set de intrebari privind colaborarea cu organele Stasi si permita verificarea trecutului lor. La fel ca declaratiile poloneze, chestionarul era un test de loialitate, dar consecintele recunoasterii trecutului au depins de natura activitatilor depuse sub regimul comunist si fluctuatiile pietii muncii post-comuniste. Cei ce si-au ascuns trecutul au fost deseori, dar nu intotdeauna, indepartati din functii. Cei ce admiteau au putut sa-si mentina functiile, insa au fost si exceptii. S-a considerat ca examinarea fiecarui caz in parte si aplicarea unor sanctiuni diferite de la caz la caz era mai justa, recunostea ca raspunderea e individuala, nu colectiva, si permitea flexibilitate cind numarul aplicantilor depasea numarul posturilor. Dar diferentele mari intre deciziile aplicate in cazuri similare a dat nastere la probleme privind legitimitatea si justetea procedurii. Deseori geografia a determinat verdictele finale, permitind inlaturarea fostilor colaboratori din marile orase si mentinerea lor in provincie, unde mai putine cadre calificate puteau ocupa posturile devenite vacante. Conform unor studii recente, Saxonia si Turingia au aplicat lustratia pentru schimbare de personal, in timp ce Brandenburg i-a protejat pe fostii colaboratori.

Experienta celorlalte tari est europene demonstreaza ca lustratia este si principiu, si instrument, si ca ea a dus la schimbari partiale de personal chiar si in tarile unde a fost aplicat modelul de lustratie automata in primii ani ai tranzitiei post-comuniste. Lustratiile tirzii pot fi la fel de eficiente ca lustratiile timpurii in a-si atinge obiectivele (fie schimbarea de personal, fie schimbarea ideologica), daca sunt formulate inteligente.

Note:
(1) Textul se bazeaza pe dezbaterea privind lustratia ocazionata de conferinta organizata de International Political Science Association, Fukuoka, Japonia, 9-13 iulie 2006 si materiale nepublicate inca de David, Nedelsky si Stan. Vezi si Lavinia Stan, coord, Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union (Londra: Routledge, 2009).
(2) Ruti Teitel, Transitional Justice (Oxford: Oxford University Press, 2000).

A Breakthrough for Moldova: The Commission for the Study and Evaluation of the Totalitarian Communist Regime Thursday, Mar 18 2010 

For a number of reasons, truth commissions have not been popular in the post-communist world. Germany used them immediately after the collapse of the communist regime, but its example was not followed in the region, not even after the South African Truth and Reconciliation Commission underscored the benefits of this method of coming to terms with the past. It was only in 1998 that the Baltic states created historical commissions to investigate the Nazi and Soviet occupations, and only in 2003 and 2006 that Romania experimented with academic commissions (1). None of the Eastern European commissions were truth commissions geared on reconciliation, and all of them have had limited public impact to date. Thus, the tiny Republic of Moldova demonstrates determination, political will and vision by following this unchartered path.

On 14 January 2010, the interim President Mihai Ghimpu signed the presidential decree allowing for the creation of the Commission for the Study and Evaluation of the Totalitarian Communist Regime in the Republic of Moldova, mandated to study the documents that detail the introduction and perpetuation of the “totalitarian communist regime” in the republic, and to determine whether the regime had infringed fundamental human rights. By summer 2010, the commission must draft a final report, “a collection of documents and an analytic study that evaluates the totalitarian communist regime from a historical, political and legal viewpoint”(2). Headed by Gheorghe Cojocaru as president, Sergiu Musteata and Igor Casu as deputy presidents and Mihail Tasca as secretary, the commission includes 26 other members, making it one of the largest commissions ever, whose size is comparable only to that of the so-called Wiesel Commission (the International Commission for the Study of the Holocaust in Romania). The commission includes a lawyer, a writer, a linguistics expert, a political scientist, a sociologist, and two philosophers. All of its other members are historians. Four of its members are women, but none of them is represented among the leaders.

Unsurprisingly, the leader of the Communist Party, former Moldovan President Vladimir Voronin, criticized the commission and warned that condemning communism would amount to a “heresy” and a “slap on the face of those who fought against Fascism” (3). Aside from such self-interested remarks coming from the communist camp, critics include “those who are exaggeratedly preoccupied with political correctness in the sense that [they fear] this commission’s conclusion might lead to the ban of communist symbols and names…which would amount, in their view, to Chisinau’s infringement of European commitments” (4). Several voices were also raised against the lack of transparency in the selection of commission members, and some commissioners’ debatable commitment to condemn the former communist regime, given the fact that they had promoted the communist ideology, propaganda and historiography in the past. There has been skepticism towards the concrete policies and actions that would stem from the activity of the commission. Drawing a parallel to the Presidential Commission for the Analysis of Communist Dictatorship in Romania (the so-called Tismaneanu Commission), a commentator suggested that the Moldovan commission had equally low chances to facilitate the organization of court trials against former communist perpetrators and noted that communist influence over the republic did not end in 1991, but continued during a period that the commission was not mandated to study.

Without minimizing the importance of the commission, I want to draw attention to its limitations, which stem from its location, mandate, composition, and available tools. Knowing exactly what the commission can and cannot do is important when evaluating its performance. The commission can learn a lot from the experience of its post-communist predecessors – it would be a pity if it doesn’t.

First, let me comment on the nature of the commission. This is a presidential, not parliamentary, commission that has a relatively short period of time at its disposal (determined politically by the interim nature of the presidency to which it is supposed to report). Its creation was definitely a breakthrough, but the very limited public debate that preceded the appointment of the members might come back to haunt the commission later on. To increase the chances for the acceptance of its final report by as many social and ethnic groups as possible, the commission should carry out a vigorous PR program, keep the public opinion informed of its activity, present the partial results of its research to the general public through press reports, workshops and conferences, and engage in discussions with the general public (including students, journalists and academics). Too often, historical commissions lose sight of their public and political roles and see themselves as strictly expert-driven. Also, as a unilateral commission that includes no representatives of Russia (as successor of the Soviet Union, the perpetrator state), the Moldovan commission might expect little sympathy from Russian historians and even Russian-speakers in Moldova. It is important to prepare a response while the commission is still active.

Second, the mandate. Given the nature of repression during Soviet times, the Moldovan commission might be tempted to place the blame squarely on the shoulders of Soviet Union and the Russian-speakers and gloss over the support and collaboration of Moldovans with the communist regime. True, Soviet Moldova was subjected to the control of Moscow, but not all of Chisinau’s policies and actions followed the Soviet line at all times. Similarly, the Moldovans were persecuted, but not all of them were active dissidents and there are shades of collaboration among them (as there are among Russian-speakers). A focus on ideology might explain the reasons why repression occurred, but only a careful analysis of the state repressive mechanisms and the state-society relations will reveal where, how and against whom was repression directed. The commission should also keep in mind that the communist apparatus did not lose its control when the republic gained its independence in 1991, but communist figures like Lucinschi and Voronin got a new lease on their political life in post-communist times. The report should allow readers to infer the roots of this elite reproduction.

Third, the tools. As a presidential commission, the Moldovan body is deprived of subpoena powers to compel victims and victimizers to testify before it. While the decree mentions only the study of documents, it does not expressly prohibit the use of oral memory in supporting these written archival records. Again, by opening the commission to the public – and understanding its mission to go beyond the simple compilation of a history book (the final report) – the commission would build its PR program and increase the chances of its public acceptance. To a certain extent, none of the post-communist commissions created to date have understood the importance of reaching out to victims’ groups and building trust in public meetings. Here, the South African example could be instrumental, although indeed the scope of such interaction with the public would be much more limited in the Moldovan case.

Already the Moldovan commission has revealed to the press some important finding related to the activity of the Moldovan Troika. But its relative silence and low public profile works to its detriment. I urge Moldovan commissioners to be more active and open. A clear media strategy would raise the commission’s profile and allow the commission to de-bloc transitional justice in Moldova.

Notes:
(1) Lavinia Stan, “Truth Commissions in Post-Communism: The Overlooked Solution?,” Open Political Science Journal, vol. 2 (2009), pp. 1-13, available at: http://www.bentham.org/open/topolisj/openaccess2.htm.
(2) “Chisinaul da startul condamnarii comunismului,” Tribuna Basarabiei, 15 January 2010, available at: http://www.tribuna-basarabiei.ro/2010/01/chisinaul-da-startul-condamnarii.html.
(3) “Voronin: Eventuala condamnare a comunismului ar fi o erezie,” 20 January 2010, available at: http://www.ziare.com/articole/voronin+comunism+erezie.
(4) Igor Casu, “Care este scopul comisiei pentru studierea comunismului si pe cine deranjeaza activitatea acesteia?,” Radio Vocea Basarabiei, 13 February 2010, available at: http://www.voceabasarabiei.net/index.php/stiri/cultura/7076-audio-care-este-scopul-comisiei-pentru-studierea-comunismului-i-pe-cine-deranjeaz-activitatea-acesteia.

Central and Southeast European Politics since 1989 Monday, Mar 1 2010 

Cambridge University Press has recently published Central and Southeast European Politics since 1989, a volume which is edited by Sabrina P. Ramet and includes contributions by some of the most recognizable names in the field. An important survey of politics in Eastern European countries after the collapse of the communist regime, the volume is divided in two main sections: some chapters discuss different themes, while others examine different post-communist countries. In their introductory chapter, Sabrina P. Ramet and F. Peter Wagner propose post-communist “models of rule” as a general framework for understanding the themes and countries discussed in the volume. Chapters 3-6 and 22-24 discuss themes key for Central and Eastern Europe: the emergence of the nation-state, the post-communist party systems, the post-1989 economic reforms, and the Yugoslav secession wars, as well as regional security, the EU enlargement, and lessons and difficulties in the near future. The remainder of the volume includes chapters devoted to countries like Poland, the Czeck and Slovak Republics, Hungary, Slovenia, Croatia, Serbia and Montenegro, Bosnia and Herzegovina, Macedonia, Kosovo, Romania, Bulgaria, Albania, the Baltic states, and Moldova. Its breadth and depth recommend this volume as a textbook appropriate for classes on East European Politics. The timelines, biographical sketches, further recommended readings make chapters accessible to a wider audience.

This is how the CUP introduces the book: “The only textbook to provide a complete introduction to post-1989 Central and Eastern European politics, this dynamic volume provides a comprehensive account of the collapse of communism and the massive transformation that the region has witnessed. It brings together 23 leading specialists to trace the course of the dramatic changes accompanying democratization. The text provides country-by-country coverage, identifying common themes and enabling students to see which are shared throughout the area, giving them a sense of its unity and comparability whilst strengthening understanding around its many different trajectories. The dual thematic focus on democratisation and Europeanisation running through the text also helps to reinforce this learning process. Each chapter contains a factual overview to give the reader context concerning a region which they may have never previously studied, but are sure to find fascinating.”

Contents:

Part I. Introduction:
1. Introduction Sabrina P. Ramet;
2. Post-socialist models of rule in Central and Southeastern Europe Sabrina P. Ramet and F. Peter Wagner;

Part II. Issues:
3. The emergence of the nation-state in East-Central Europe and the Balkans in historical perspective Reneo Lukic;
4. Central and East European party systems since 1989 Elisabeth Bakke;
5. Economic reforms and the illusion of transition Karl Kaser;
6. The war of Yugoslav succession Marko Attila Hoare; Part III. Central Europe:
7. Poland since 1989: muddling through, wall to wall Konstanty Gebert;
8. Building democratic values in the Czech Republic since 1989 Carol Skalnik Leff;
9. Slovakia since 1989 Erika Harris;
10. Hungary since 1989 András Bozóki and Eszter Simon;

Part IV. Yugoslav Successor States:
11. Slovenia since 1989 Danica Fink-Hafner;
12. Politics in Croatia since 1990 Sabrina P. Ramet;
13. Serbia and Montenegro since 1989 Sabrina P. Ramet;
14. Bosnia and Herzegovina since 1990 Florian Bieber;
15. Macedonia since 1989 Zachary T. Irwin;
16. Kosova: resisting expulsion and striving for independence Frances Trix;

Part V. Southeastern Europe:
17. Romania: in the shadow of the past Lavinia Stan;
18. Bulgaria since 1989 Maria Spirova;
19. Albania since 1989: the Hoxhaist legacy Bernd Jürgen Fischer;

Part VI. Former Soviet Republics:
20. The Baltic states Hermann Smith-Sivertsen;
21. Moldova since 1989 Steven D. Roper;

Part VII. Present and Future Challenges:
22. Regional security and regional relations Rick Fawn;
23. The EU and democratization in Central and Southeastern Europe since 1989 Ulrich Sedelmeier;
24. Facing the twenty-first century: lessons, questions, and tendencies (a conclusion) Aurel Braun.

Sabrina P. Ramet, ed., Central and Southeast European Politics since 1989 (Cambridge: Cambridge University Press, 2010).

Washington, DC – The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History Thursday, Nov 19 2009 

Una dintre conferintele care au comemorat 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului a avut loc intre 9 si 10 noiembrie in Washington, DC, sub egida Universitatii Maryland, a Institutului Cultural Roman, Woodrow Wilson Center si Ambasadei Romane. Forta motrice a acestei intalniri a fost dinamicul Vladimir Tismaneanu, care a reusit sa adune in jurul sau o pleiada de personalitati americane si romane, afirmate in domeniul academic sau in cel practic. Respectatul Gale Stokes, autor al volumul The Walls Came Tumbling Down: The Collapse of Communism in Eastern Europe (Oxford University Press, 1993) si Jeffrey Isaac, noul editor al Perspectives on Politics, revista prestigioasei American Political Science Association, au oferit key-note addresses, axate pe tema resurgentei istoriei si revizitarii semnificatiei anului 1989.

Conferinta a fost deschisa pe campusul Universitatii Maryland, College Park de catre decana de varsta a intalnirii, Agnes Heller, al carei dinamism ramane debordant, in ciuda celor 80 de ani ai sai. Heller a lansat lucrarile conferintei cu remarca socanta, dar atat de adevarata, ca toate revolutiile isi tradeaza telurile. Bradley Abrams, presedintele in exercitiu al Societatii nord-americane de Studii Cehoslovace, s-a bazat pe date istorice pentru a demonstra modul in care regimul lui Gustav Husak a cooptat societatea cehoslovaca cu nivele de trai din ce in ce mai ridicate (cooptare care s-a dovedit a fi mai pronuntata in teritoriile slovace decat in cele cehe, unde Carta 77 a avut cei mai multi sustinatori). Intr-o interventie de o remarcabila eruditie, apreciata de catre toti membrii audientei, Catalin Avramescu a vorbit despre lumina si electricitate ca simboluri ale stalinismului-cum-totalitarianism romanesc din perioada Nicolae Ceausescu. Preluand microfonul de la tatal sau, jurnalistul Ioan T. Morar, tanarul si dinamicul David Morar a vorbit despre jurnalismul de santaj practicat in Romania acestor ani. Vladimir Tismaneanu si Bogdan Iacob, care de altfel s-a ocupat admirabil de intreaga organizare a intalnirii, au examinat relatia dintre comunist si nationalism in Europa de Est. In dupa-amiaza primei zile, Noemi Marin, Jeffrey Herf si Iulia Motoc au abordat teme diverse legate de retorica, drepturile omului si gramatica dizidentei in spatiul est-european, in interventii clare si la obiect. Seara s-a incheiat cu o masa rotunda despre importanta Europei Libere, sustinuta de mai vechea mea cunostinta Ross Johnson, Emil Hurezeanu si Tismaneanu, toti trei colaboratori ai mult cunoscutului post de radio. Receptia care a urmat a fost gazduita de Ambasadorul Adrian Vierita.

A doua zi, la sediul Woodrow Wilson Center for International Scholars, s-a distins prezentarea oferita de Tom Gallagher, care, in opinia mea, este unul dintre cei mai realisti (si brutal de onesti) observatori ai realitatilor romanesti. Tom a vorbit, cu conciziunea care-l caracterizeaza, despre modul in care retelele de coruptie tin Romania prizoniera chiar si dupa aderarea acesteia la Uniunea Europeana, in ciuda promisiunilor pe care tara le-a luat in mod repetat in sensul luptei anticoruptie. As recomanda ultima carte a lui Tom, Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Poor (Manchester University Press, 2009), ca lectura obligatorie tuturor prietenilor mei romani. Al doilea panel al zilei a inclus contributii privind modificarile ideologice si organizatorice suferite de Partidul Comunist Italian dupa 1989, soarta social-democratiei in Europa, dar si necesitatea moderatiei ca proiect politic post-communist si euroatlantic. James McAdams, autorul finei analize Judging the Past in Unified Germany (Cambridge University Press, 2001), una dintre putinele carti pe care insist ca studentii mei din cursurile de transitional justice sa o cunoasca indeaproape, a vorbit despre decomunizare in Germania. Conform bunului meu prieten Jim, apatia fata de decomunizare afisata recent in Germania se datoreaza, pe drept cuvant, faptului ca eforturile acestei tari de asumare a trecutului comunist au fost comprehensive. Apatia lucrului facut bine si la timpul sau – Romania nu va fi niciodata intr-o asemenea situatie! Conferinta s-a incheiat cu lnsarea unui nou volum despre Romania, scris de fostul Ambasador american la Bucuresti Jim Rosapepe si sotia sa, la Ambasada Romaniei de la Washington, DC.

Ca intotdeauna la astfel de reuniuni, convorbirile avute in pauze si in afara programului au fost la fel de importante ca sesiunile stiintifice. M-am bucurat sa-mi revad mai vechii prieteni si sa-mi fac altii noi, cu care am avut prilejul sa discut in amanunt si cu care sper sa pot colabora pe viitor (aici i-as mentiona pe Bradley Abrams, Noemi Marin, Jeff Herf, Iulia Motoc si Mircea Munteanu, dar si pe ceilalti participanti). Volumul care va reuni contributiile acestei conferinte va fi, fara indoiala, de un real interes atat pentru audientele romanesti, cat si pentru cele nord-americane. Intr-o mare masura, conferinta de la Washington, DC s-a prelungit la Boston, unde o mare parte a participantilor s-au regasit in sesiuni, la prezentarile de carte sau in intalniri informale. Ma bucur si ca volumul meu, Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union (aparut la Routledge), a avut lansarea tot anul acesta, la douazeci de ani de la prabusirea regimurilor comuniste. Pentru mine, 2009 a reprezentat un tur de forta prin numarul de invitatii pe care a trebuit sa le onorez, insa placerea este de partea mea.

Programul conferintei poate fi consultat la:

Click to access Brochure_%20Revolutions%20of%201989%20and%20the%20Resurgence%20of%20History1.pdf

Anul de dupa … (din Jurnalul National, 15 septembrie 2009) Tuesday, Sep 15 2009 

Dr Lavinia Stan este în prezent profesor în politici comparative la Universitatea St. Francis Xavier (Canada). Proaspăt absolventă de ASE, în 1989 avea o “situaţie deosebită”: părinţii, cercetători în bio-chimie şi ingine rie, “rămăseseră afară”, iar ea îşi făcea primul an de stagiatură în Transilvania.

În mare măsură, pentru mine, anul 1989 a fost “anul de după”, deoarece traiectoria vieţii mele a fost decisiv schimbată în vara lui 1988, atunci când părinţii mei au reuşit să “fugă” în străinătate. Fuga nu a fost una adevărată – în ritm susţinut, de pierdere a urmei -, ci o deplasare legală la sfârşitul căreia au refuzat (ilegal) să revină la Bucureşti.

Sub regimul Ceauşescu, regimul cercetătorilor era unul eminamente ingrat, care însă oferea şi avantaje nepermise majorităţii largi a societăţii. Dacă cercetarea avea în vedere domeniile “exacte”, ideologizarea era minimă, iar libertatea de acţiune mai mare, deşi cercetarea în ansamblul său era prost finanţată, institutele erau conduse de figuri politice, iar întreaga lor activitate era strict supravegheată de Securitate. Cu toate acestea, cercetătorii erau încurajaţi să-şi publice studiile, pentru a demonstra libertatea de expresie de care se bucurau; erau susţinuţi financiar pentru a participa la conferinţe internaţionale, pentru a-şi dovedi libertatea de mişcare şi a arăta lumii vitalitatea cercetării româneşti; şi erau lăsaţi să beneficieze de specializări în afara graniţelor ţării, uneori de mai lungă durată, pentru a se perfecţiona şi a se pune la punct cu noutăţile apărute în domeniul lor. În ceea ce priveşte călătoriile peste hotare – care erau avantajele cele mai râvnite -, regula era simplă. La fiecare doi ani puteau pleca într-o ţară capitalistă, iar între aceste călătorii destinaţia putea fi doar o altă ţară tovarăşă, socialistă.

Începând din anii ’70, părinţii mei au urmat şi ei această regulă, deplasându-se anual în Franţa, Statele Unite, Germania, Anglia, Italia, Danemarca, dar şi la Moscova, Havana, Chişinău, Sofia, Kiev, Praga. Am crescut ştiind pe de rost principalele exponate din Galeria Uffizi şi Muzeele Guggenheim şi Louvre sau scenele Capelei Sixtine, memorizate atent dintr-o serie impresionantă de diapozitive colectate cu veneraţie de-a lungul anilor şi revăzute deseori în după-amieze tihnite de duminică împreună cu alţi membri ai familiei, prieteni şi vecini.

Înţelegeam fundamentele şi repetam curio zităţile: în America de Nord, copacii sequoia erau mai groşi decât oricare arbore din România; dimensiunile impresionante ale Grand Canyon-ului nu puteau fi înţelese decât la faţa locului; Mount Rushmore nu era echivalentul ideologic al Bulevardului Victoriei Socialismului; dacă exista, într-adevăr, o criză economică mondială, ea nu afecta Danemarca, unde mâncarea se găsea din abundenţă, curentul nu se tăia şi trenurile veneau la timp; oamenii din Vest păreau a fi mai fericiţi, mai sociabili, mai bine îmbrăcaţi, mai mulţumiţi decât eram noi. Nu am avut niciodată permisiunea de a vizita o ţară ca pi talistă cât am trăit sub regimul comunist, însă op­ţiunea mea a fost luată în lipsa experienţei directe: doream să trăiesc în Occident. Cu disperare şi urgenţă.

Tocmai de aceea, luni bune înainte ca mama să plece din România, am încercat împreună cu sora mea să o convingem că nici unul dintre noi nu avea un viitor decent în România şi situaţia nu se putea îmbunătăţi curând. Toate conversaţiile se desfăşurau în bucătărie, într-un mic cotlon, între frigider şi aragaz. Eram convinsă că, dacă nu voi ieşi din ţară, voi muri sub un regim care-mi displăcea şi mă speria. Detestam pantofii proşti pe care cu greu îi găseam în comerţul socialist; detestam cozile lungi la dentistul celebru care primea cadouri exorbitante pentru a pune o plombă la două măsele şi a-ţi umple gura de sânge, fără anestezic; detestam programa şcolară şi memorizarea cerută la fiecare curs; detestam frigul care trecea neobservat profesorilor şi vecinilor; detestam mocirla din staţia de tramvai de lângă fosta Biserică Sf. Vineri, în care singurii mei pantofi decenţi, albi, se afundau lipicios; detestam pa teurile unsuroase cu brânză şi carne, singurele co mestibile în vreme de restrişte; îmi detestam colegii de facultate, profesorii, rudele, trecătorii de pe stradă şi vecinul care păstra portretul lui Ceauşescu în bucătărie. Şi, mai ales, detestam micul oraş transilvănean în care fusesem “aruncată” prin repartiţie – nu existau autobuze, străzile nu erau luminate, magazinele erau mereu goale, iar gara (unica mea legătură cu lumea) mirosea urât şi era mereu părăsită.

În decembrie 1989, am revenit scurt în Transilvania pentru a-mi plăti şcolarizarea la aceeaşi fabrică de pantofi de unde mi-am dat de misia tocmai în timpul Congresului al XIV-lea al PCR.

Statul român îmi finanţase edu caţia universitară; aveam obli gaţia legală, cum mi se explicase într-o scrisoare oficială a Ministerului Muncii, să muncesc trei ani la locul de muncă primit prin repartiţie; legal, demisia nu putea exista, însă juristul fabricii mă sfătuise să-mi dau demisia “oral” şi să achit ulte rior contravaloarea şcolarizării.

Atunci, pe drumul spre Alba Iulia, mi s-a întipărit în minte cea mai puternică amintire pe care o am despre 1989: un cer roşu brăzdat de nori lungi gri şi negri. Deşi nu cunoşteam detaliile precise, ştiam că la Timişoara “se întâmpla ceva” care o speriase destul de mult pe mama ca să dea telefon în România să întrebe unde suntem, dacă ni s-a întâmplat ceva şi să ne îndemne să fim atente. Cerul reflecta evenimentele acelor zile, ruptura sânge roasă de trecut, incertitudinea pre­zentului şi speranţele pentru viitor. Roşu şi negru, culori ireale pentru o boltă cerească ce varia de obicei între gri şi albastru.

Am plătit cei 3.500 de lei la fabrica radicalizată peste noapte. Poarta mare nu mai era păzită ca odi nioară, se putea intra şi ieşi uşor. Contabilul-şef fusese pus la respect de muncitorii revoluţionari, care îl avertizaseră că ei cunoşteau foarte bine ceea ce avusese deja loc la Timişoara. Biroul directoarei era părăsit – staţia enormă de telefon, prin care se zvonise că ea ascultase odinioară convorbirile din diversele birouri era abandonată. O cu­noştinţă era nemulţumită că o rudă de-a ei, ofiţer de Securitate şi diplomat din Bucureşti, fusese ame ninţată în mod deschis de un vecin.

În Bucureşti, toată tinerimea era atunci în stradă. Umblam victorioşi pe mijlocul lui Magheru, care acum ne aparţinea. Câştigaserăm, puteam să emigrez acum fără consim ţă­mântul nimănui, doar pentru că aşa doream. Ciudat, dar nici în timpul şi nici după Revoluţia din 1989, nici măcar o clipă, nu mi-am pus problema că aş fi putut să nu emigrez, că aş fi putut continua să trăiesc în România. Daca mi-aş fi ridicat aceste întrebări, viaţa mea ar fi fost, poate, alta.

Lavinia Stan

Available si la: http://1989.jurnalul.ro/stire-special/anul-de-dupa-520825.html

23 August – The Molotov-Ribbentrop Pact Sunday, Aug 23 2009 

Russia Defends Stalin’s Deal with Hitler
By Jonas Bernstein
Moscow
20 August 2009

Sunday, August 23, marks the 70th anniversary of the so-called Molotov-Ribbentrop Pact – the non-aggression treaty signed in 1939 by Soviet Foreign Minister Vyacheslav Molotov and German Foreign Minister Joachim von Ribbentrop. The pact included a secret protocol dividing Eastern and Central Europe into Nazi and Soviet spheres of influence. Days after it was signed, first German and then Soviet forces invaded Poland.

The anniversary’s approach has sparked a debate in Europe. Western governments condemn Adolf Hitler and Josef Stalin as two equally murderous variants of totalitarianism. The Russian government calls that comparison a “distortion” of history.

On August 17, the Russian Foreign Intelligence Service issued a statement saying it had declassified documents showing that the 1939 Molotov-Ribbentrop Pact was the Soviet Union’s “only available means of self-defense.”

The spy agency’s demarche was just the latest in a series of Russian government statements that critics say appear to defend Soviet dictator Josef Stalin and justify actions he took shortly before and during World War II.

In early May, Russian Emergency Situations Minister Sergei Shoigu introduced legislation in parliament that would make it a crime to deny the Soviet victory in World War II.

Later in May, President Dmitri Medvedev issued a decree setting up a presidential commission to counter what he called attempts to “falsify history.”

At a meeting in early July, the Organization for Security and Cooperation in Europe passed a resolution designating August 23 – the anniversary of the signing of the Molotov-Ribbentrop Pact – as a day of remembrance for the victims of both Stalinism and Nazism.

Russian delegates to the European security body walked out of the meeting, in protest. Russia’s Foreign Ministry denounced the OSCE resolution as “an attempt to distort history with political goals,” while Russia’s parliament called it a “direct insult to the memory of millions” of Soviet soldiers who, in the words of the parliament, “gave their lives for the freedom of Europe from the fascist yoke.”

Former independent Russian parliament Deputy Vladimir Ryzhkov says what he calls the “official” Russian position on the Molotov-Ribbentrop Pact is “extremely strange.”

Ryzhkov asks why today’s Russia, which has a democratic constitution and new democratic legitimacy, should justify the division of Europe between Hitler and Stalin.

He says that this view is now included in Russian history text books and has caused “enormous moral damage” to Russia’s reputation, particularly in the countries of Eastern Europe that were the main victims of the Molotov-Ribbentrop Pact.  Ryzhkov says the only explanation for the Russian leadership’s position on the issue is what he calls “sympathy for Stalin.”

Public opinion surveys suggest many ordinary Russians share at least some of their government’s views.

A poll conducted by the state-run VTsIOM agency, following the OSCE resolution condemning Stalinism and Nazism, found that 53 percent of the respondents across Russia viewed it negatively, while 11 percent viewed it positively and 21 percent viewed it neutrally. In addition, 59 percent of those polled said the resolution was aimed at undermining Russia’s authority in the world and diminishing its contribution to the defeat of Nazi Germany.

Dmitry Furman of the Russian Academy of Science’s Institute of Europe calls the presidential commission to counter what it deems historical falsification an “idiotic undertaking” and a “very bad idea.” He also says Stalin’s government killed as many, or even more people than Hitler’s.

But, given the suffering Russians endured after Hitler turned on Stalin and invaded the Soviet Union, Furman says it is natural that many resist equating Stalinism and Nazism.

Furman says it is “very difficult psychologically” for Russians to put what they see as their “victors” in the Great Patriotic War, as they call World War II, on the same level with the vanquished Nazis.

http://www.voanews.com/english/2009-08-20-voa20.cfm

Condemning totalitarianism of all colours Saturday, Aug 22 2009 

The 23rd August is “European Day of Rememberance for the Victims of Nazism and Stalinism”, to condemn totalitarianism. A noble cause perhaps, but one which has provoked controversy in Russia, where Stalin is still a national hero. They point out that Russia in fact saved many lives threatened by Nazism. Yet the Russians remain cagey about their Soviet Union archives, a stumbling block for ex-Soviet states to really understand their totalitarian pasts.

In Vilnius in July, 20 years after the collapse of communist regimes in Europe, the Parliamentary Assembly of the Organisation for Security and Co-operation in Europe (OSCE) passed a resolution entitled “Divided Europe Reunited.” The OSCE document, which was hardly reported by the press, acknowledges “the uniqueness of the Holocaust,” and notes that  “in the twentieth century European countries experienced two major totalitarian regimes, Nazi and Stalinist, which brought about genocide, violations of human rights and freedoms, war crimes and crimes against humanity.” It further recommends that member countries “clearly and unequivocally condemn totalitarianism” (one of the stipulations of the 1990 Copenhagen Document), on the basis that “an awareness of history” will help “to prevent the recurrence of similar crimes in  the future.” It was adopted by large majority of delegates — 202 of the 214 present — in spite of vehement opposition from Russia.

The OSCE initiative parallels the European Parliament resolution on “European conscience and totalitarianism” passed in April, which chose to establish a “European Day of Remembrance for Victims of Nazism and Stalinism” on 23 August — which also happens to be the the anniversary of the signature of 1930 Molotov-Ribbentrop pact. It is not a coincidence that the EU has decided to honour the memory of the victims of deportation and mass extermination on a day that establishes a link between the Soviet Union and Nazi Germany. Placing Nazism on the same level as Communism is identified as an important step in the “European conscience and totalitarianism” text, which also calls for the opening up of secret police and intelligence agency archives, and the adoption of wide-reaching measures to facilitate research and the re-examination of the past.

Russia “against falsification of history” refuses to open archives

Russia reacted strongly to the “A Divided Europe Reunited” resolution, which a spokesman for the Ministry for Foreign Affairs described as “an unacceptable attempt to distort history for political goals.” The Russian parliament also issued a statement condemning the resolution as “a direct insult to the memory of millions of Russian soldiers” who “gave their lives to liberate Europe from Nazi domination.” For the Russians, Stalin is still a real hero. For the peoples of Eastern Europe, he is responsible supporting communist regimes with blood on their hands.

Russia’s outrage at the equation of Stalinist and Nazi regimes reflects a reluctance to come to terms with its totalitarian past, which is also evident in the revival of the Soviet tradition for the organisation of massive military parades. Among other post-communist states, Russia has also been the one that has made least effort to take responsibility for the crimes of communism (and that includes Stalinist communism) — on the contrary the current administration has even sought to reinforce the structures of the former KGB and their control of the political process. It also responded to what it perceives as academic aggression with the establishment of a “Commission to counter the falsification of history to the detriment of Russia’s interests” in May 2009. It is on this basis that the Russian Academy of Sciences has now sent an official order to the directors of its institutes in its history and philology section demanding an annotated list of cultural-historical falsifications in their fields of study and proposals for the scientific confutation of the falsifications in question.

With its call for the opening of archives, the OSCE resolution draws attention to the policy of Russia, which has yet to grant access to its secret police records. Not only does this situation affect the work of Russian historians, but it also hampers the research of their colleagues in former Soviet republics. When they withdrew in 1991, KGB staff took all of the most important documents from the former Soviet republics back to Moscow, and in so doing, denied the citizens of those countries the right to understand their recent past. Since its independence, post-communist Estonia has only had access to secret police catalogue files, but no access to the reports to which they refer. The catalogue files list names, but do not specify if the people concerned were informers or surveillance targets— and a critical need for access to further data is highlighted by the fact that a number of politicians’ names have been discovered in these catalogue files. In Lithuania, the KGB removed almost all of the archives from Vilnius, but historians have been able to conduct research using documents from other KGB document sources outside the city. Notwithstanding these differences, all of the Baltic states would benefit from a better understanding of their history if they were granted access to the Soviet archives in Moscow.

Lavinia Stan

Article available at: http://presseurop.eu/content/article/82381-condemning-totalitarianism-all-colours

Read it in French: http://presseurop.eu/fr/content/article/81161-tous-les-totalitarismes-sont-egaux-face-la-memoire

Read it in German: http://presseurop.eu/de/content/article/81561-ein-23-august-der-europaeer-und-russen-spaltet

Read it in Spanish: http://presseurop.eu/es/content/article/81811-un-23-de-agosto-que-sigue-alejando-rusos-y-europeos

Read it in Dutch: http://presseurop.eu/nl/content/article/81821-23-augustus-een-beladen-datum

Read it in Polish: http://presseurop.eu/pl/content/article/81181-totalitaryzmy-nie-maja-jednej-barwy-politycznej

Read it in Italian: http://presseurop.eu/it/content/article/82011-il-23-agosto-che-divide-europei-e-russi

Read it in Portuguese: http://presseurop.eu/pt/content/article/82441-vitimas-do-totalitarismo-politico-nao-tem-cor

OSCE a decis: comunism = nazism (un articol din Revista 22, 11 august 2009) Monday, Aug 17 2009 

N

u este surprinzător că, dintre guvernele postcomuniste, cel rus nu a făcut mai nimic pentru asumarea crimelor comunismului.

La 2 iulie, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a adoptat la Vilnius rezoluţia intitulată Reunificarea Europei divizate: promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în regiunea OSCE în secolul XXI. Propusă de delegatul Sloveniei Roberto Battelli şi susţinută de Vilija Aleknaite-Abramikiene, reprezentantul Lituaniei, rezoluţia marchează 20 de ani de la prăbuşirea regimurilor comuniste europene. Ea a fost adoptată cu o largă majoritate a delegaţilor – 202 dintre cei 214 prezenţi –, în ciuda opoziţiei acerbe a Rusiei. Ministerul Afacerilor Externe rus a calificat hotărarea drept o „inacceptabilă încercare de distorsionare a istoriei în scopuri politice“, un pas care „nu contribuie la crearea unei atmosfere de încredere şi cooperare între ţările membre ale OSCE“. La rândul său, Parlamentul rus vedea rezoluţia OSCE drept „o insultă directă la memoria milioanelor de soldaţi ruşi“ care „şi-au dat viaţa pentru eliberarea Europei de sub jugul fascist“.

Un alt critic a fost Michel Billout, reprezentantul Partidului Comunist Francez, pentru care rezoluţia „confundă nazismul cu stalinismul“ şi lista regimurilor totalitare ar trebui să includă Franţa, care în anii ‘30 a creat lagăre de concentrare pentru refugiaţii spanioli, Statele Unite, în timpul campaniei lui McCarthy, şi „întreaga creştinătate, pentru ideologia sa religioasă generatoare de persecuţii religioase“.

Recunoscând „caracterul unic al Holocaustului“, documentul OSCE observă că „în secolul XX, ţările europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel nazist şi cel stalinist, ce au dus la genocid, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii“. Ţările membre trebuie să „condamne totalitarismul în mod clar şi neechivoc“ (promisiune inclusă în Documentul de la Copenhaga, din 1990), deoarece „cunoaşterea istoriei duce la prevenirea unor asemenea crime pe viitor, iar dezbaterile oneste şi complete privind istoria facilitează reconcilierea bazată pe adevăr şi memorie“. Reamintind iniţiativa Parlamentului European de a declara 23 august, când Pactul Ribbentrop-Molotov a fost semnat, în 1930, drept „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului“, în memoria victimelor deportărilor şi exterminării în masă, Adunarea Parlamentară îşi exprimă „îngrijorarea profundă cu privire la glorificarea regimurilor totalitare prin organizarea de demonstraţii publice de glorificare a trecutului nazist şi stalinist“.

OSCE îşi „reconfirmă opoziţia unită la regimurile totalitare de toate culorile ideologice“ şi le cere statelor membre: 1) „să continue studierea moştenirii totalitare, să aducă la cunoştinţa publicului, să dezvolte şi să îmbunătăţească programele educaţionale privind istoria totalitarismului, drepturile omului şi libertăţile fundamentale, pluralismul, democraţia şi toleranţa“; 2) să sprijine organizaţiile neguvernamentale care studiază crimele regimurilor totalitare; 3) să îndepărteze structurile şi comportamentele care „cosmetizează trecutul“ sau „îşi au rădăcinile în încălcarea drepturilor omului“; 5) să-şi deschidă arhivele politice şi istorice; 6) să combată xenofobia şi naţionalismul agresiv şi 7) să dovedească un mai mare respect pentru drepturile omului, chiar şi în vremuri de ameninţări teroriste, criză economică, dezastre ecologice şi migraţii în masă.

Punând semnul egalităţii între comunism şi nazism, ca feţe ale aceluiaşi fenomen totalitar reprobabil, documentul OSCE reprezintă un important pas înainte pentru sprijinirea Rezoluţiei Parlamentului European privind conştiinţa Europei şi totalitarismul, care a cerut şi ea deschiderea arhivelor istorice şi secrete, declararea zilei de 23 august drept „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului“ şi adoptarea unor măsuri largi de reconsiderare a trecutului (inclusiv prin deschiderea unui centru de informare la Bruxelles). Regretabil, printre iniţiatorii moţiunii comune de promovare a rezoluţiei Parlamentului European, depusă la sfârşitul lunii martie 2009, nu s-a numărat niciun reprezentant al României, în afara lui László Tökés, deşi ţări ca Polonia au fost reprezentate de câte doi semnatari. Parte din acest efort larg de asumare a trecutului recent sunt şi rapoartele naţionale comisionate de Directoratul General pentru Justiţie, Libertate şi Securitate al Comisiei Europene. Raportul despre România, pe care am avut onoarea să-l scriu, analizează asumarea trecutului fascist şi comunist, discutând în amănunt iniţiativele guvernamentale şi ale societăţii civile, legislaţia şi jurisprudenţa din domeniu, metodele de decomunizare şi mandatele instituţiilor din domeniu.

Deşi delegatul lituanian Aleknaite-Abramikiene a insistat că rezoluţia de condamnare a stalinismului a căutat nu să jignească, ci să aducă un omagiu celor ce-au pierit în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, reacţia Rusiei a fost vehementă. Stalin continuă să fie considerat un adevărat erou, mulţi ruşi creditându-l cu înfrângerea Germaniei naziste, deşi în ochii Europei de Est el este culpabil de transformarea acestor ţări în satelite şi susţinerea unor regimuri comuniste sângeroase, care s-au întors împotriva propriilor cetăţeni doar pentru că aceştia şi-au cerut drepturile. Administraţia cu care s-a înconjurat fostul preşedinte Vladimir Putin, aşa-numiţii siloviki, se mândresc cu moştenirea cekistă pe care şi-au asumat-o benevol, în ciuda cruzimii notorii de care au dat dovadă troicile extrajudiciare ale anilor ‘30. O colecţie de carte tot mai abundentă glorifică regimul comunist şi poliţia sa secretă, în timp ce victimele acestora şi suferinţele lor sunt trecute sub tăcere. În plus, Moscova a reînceput organizarea unor masive parade militare, care amintesc de cele sovietice. Nu este deci surprinzător că, dintre guvernele postcomuniste, cel rus nu a făcut mai nimic pentru asumarea crimelor comunismului (inclusiv ale celui stalinist) şi chiar a urmărit întărirea structurilor fostului KGB şi a controlului acestora asupra procesului politic. Rusia s-a opus schiţării oricăror paralele între regimurile lui Hitler şi Stalin, ultimul chiar clasându se pe locul trei într-un sondaj de opinie privind personalitatea rusă cea mai remarcabilă.

În nicio altă ţară postcomunistă ofiţerii secreţi care au dezvăluit informaţii despre poliţia politică nu au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare, cum s-a întâmplat în Rusia. În nicio altă ţară nu a mai fost lansată o campanie susţinută împotriva „falsificărilor istorice“ de genul celei declanşate recent acolo. Anul acesta, guvernul rus a susţinut o foarte controversată lege ce pedepseşte cu până la trei ani de închisoare „reabilitarea nazismului“ prin negarea rolului jucat de Uniunea Sovietică în înfrângerea lui Hitler. În plus, Decretul de înfiinţare a Comisiei de combatere a încercărilor de falsificare a istoriei ce afectează interesele Rusiei, semnat de preşedintele Medvedev la 5 mai 2009, promovează viziunea Moscovei conform căreia rolul său în al doilea război mondial a fost unul eroic, date fiind costurile umane enorme suferite de Uniunea Sovietică în vederea respingerii atacului nazist. În virtutea acelui decret, la 23 iunie Academia Rusă de Ştiinţe le-a cerut directorilor de institute de istorie şi filologie să identifice falsificările istorico-culturale în care instituţiile lor au fost implicate, numele celor care le-au produs şi promovat, potenţialele pericole la care acestea expun Rusia, alături de o refutaţie a fiecărei falsificări în parte. Decretul încalcă autonomia universitară şi libertatea de opinie, descurajează analiza imparţială a trecutului recent şi le cere istoricilor să producă argumentele propriei lor condamnări publice.

Prin apelul său pentru deschiderea arhivelor, rezoluţia OSCE s-a adresat în special Rusiei, ţară unde arhivele sunt încă sub cheie, situaţie care-i afectează nu numai pe istoricii ruşi, ci şi fostele republici sovietice. Aşa cum se ştie, înainte de a se retrage la Moscova, în 1991, efectivele KGB au luat cu ele documentele cele mai importante compilate şi colectate pe teritoriul republicilor sovietice, prin aceasta negându-le acestor ţări dreptul de a-şi înţelege propriul trecut recent.

De la declararea independenţei sale, Estonia postcomunistă nu a dispus decât de fişele de catalog, nu şi de dosarele secrete la care acestea se referă. Cum fişele nu dezvăluie calitatea în care persoanele menţionate au interacţionat cu poliţia secretă, numeroşi politicieni şi-au susţinut nevinovăţia (pretinzând că au fost victime, când, de fapt, au fost informatori). În Lituania, arhivele din Vilnius au fost evacuate aproape în totalitate, însă nu şi cele din provincie, unde importantele colecţii lăsate de KGB în urma sa au ajutat la reconstituirea adevărului istoric. Dar toate ţările baltice ar beneficia de o citire mai corectă a istoriei, dacă arhivele sovietice din Moscova le-ar fi accesibile.

Importanţa rezoluţiei OSCE pentru România este întreită. Într-un gest simbolic, ziua de 23 august – asociată în mentalul colectiv românesc cu regimul comunist – va deveni o zi de comemorare a victimelor acestuia, ale căror suferinţe încă sunt negate de unii comentatori. Progresele substanţiale înregistrate în ultimii ani în deschiderea arhivelor trebuie menţinute pe viitor, pentru ca accesul neîngrădit la documente al cercetătorilor – indiferent de opţiunile lor ideologice, metodologice sau politice – să permită necesara pluralitate de vederi. Guvernul României trebuie să sprijine şi mai mult, financiar şi logistic, procesul de asumare a trecutului recent şi instituţiile neguvernamentale din domeniu. //

Lavinia Stan

http://www.revista22.ro/osce-a-decis-comunism–nazism-6436.html