Colin Woodard’s Global Post Article on the Romanian Revolution Saturday, Dec 19 2009 

Award-winning journalist and author of Ocean’s End, The Lobster Coast, and The Republic of Pirates, Colin Woodard published today a longer piece on the Romanian Revolution in the prestigious Global Post.

On his blog, Colin writes: “Twenty years ago this morning, I was being interrogated by Vienna airport security, along with just about everyone else intending to fly to New York with TWA. I was grilled by a hawk eyed Austrian agent with a cold demeanor and a Mitteleuropean’s clipboard. My answers seemed to annoy him. Where are you traveling from? (Hungary.) How long were you there? (Four months.) Where else did you go? (the Romanian Socialist Republic, Czechoslovakia, East Germany, twice to the Polish People’s Republic, Yugoslavia three times.) What were you doing there? (Exchange student, Karl Marx University of Economics.) You entered Austria yesterday, where did you spend the night? (Sleeping on an airport ticket counter.) Why? (I can’t afford your hotels.) Are you carrying any weapons? (No.) Are you sure? (Yes.) And so on. Vienna had been the site of a horrific terrorist attack four years earlier engineered by Abu Nidal, that decade’s stand in for Osmama bin Laden. They weren’t taking any chances.” You can read the remained of his entry at http://colinwoodard.blogspot.com/2009/12/1989-2009-romanias-revolution-lifts-off.html.

His Global Post piece is titled Probing Romania’s Cryptic Revolution. As he writes, “Among Warsaw Bloc countries, Romania’s revolution was uniquely brutal. Twenty years later, scholars still debate whether the worst bloodshed was caused by revolutionaries fighting each other by mistake. While their neighbors tossed aside hard-line regimes with little or no bloodshed, 1,104 Romanians were killed and 3,352 injured in clashes between various combinations of protestors, soldiers, secret police, and groups of shadowy figures described as “terrorists” whose identity and existence has been debated ever since. Eastern Europe’s other communist leaders had either led their country’s revolutions or had been eased into retirement; Romanian dictator Nicolae Ceausescu and his wife Elena were executed in the courtyard of a rural military garrison. And while the Romanian Revolution put an end to Europe’s last Stalinist dictatorship – complete with acute food shortages, omnipotent secret police, and a cult of personality – it replaced it with a group of men who had been a part of the regime and were not eager to see its inner workings exposed to the public, scholars, or the courts.” The full article is available at: http://www.globalpost.com/passport/foreign-desk/091218/probing-romanias-cryptic-revolution.

Washington, DC – The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History Thursday, Nov 19 2009 

Una dintre conferintele care au comemorat 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului a avut loc intre 9 si 10 noiembrie in Washington, DC, sub egida Universitatii Maryland, a Institutului Cultural Roman, Woodrow Wilson Center si Ambasadei Romane. Forta motrice a acestei intalniri a fost dinamicul Vladimir Tismaneanu, care a reusit sa adune in jurul sau o pleiada de personalitati americane si romane, afirmate in domeniul academic sau in cel practic. Respectatul Gale Stokes, autor al volumul The Walls Came Tumbling Down: The Collapse of Communism in Eastern Europe (Oxford University Press, 1993) si Jeffrey Isaac, noul editor al Perspectives on Politics, revista prestigioasei American Political Science Association, au oferit key-note addresses, axate pe tema resurgentei istoriei si revizitarii semnificatiei anului 1989.

Conferinta a fost deschisa pe campusul Universitatii Maryland, College Park de catre decana de varsta a intalnirii, Agnes Heller, al carei dinamism ramane debordant, in ciuda celor 80 de ani ai sai. Heller a lansat lucrarile conferintei cu remarca socanta, dar atat de adevarata, ca toate revolutiile isi tradeaza telurile. Bradley Abrams, presedintele in exercitiu al Societatii nord-americane de Studii Cehoslovace, s-a bazat pe date istorice pentru a demonstra modul in care regimul lui Gustav Husak a cooptat societatea cehoslovaca cu nivele de trai din ce in ce mai ridicate (cooptare care s-a dovedit a fi mai pronuntata in teritoriile slovace decat in cele cehe, unde Carta 77 a avut cei mai multi sustinatori). Intr-o interventie de o remarcabila eruditie, apreciata de catre toti membrii audientei, Catalin Avramescu a vorbit despre lumina si electricitate ca simboluri ale stalinismului-cum-totalitarianism romanesc din perioada Nicolae Ceausescu. Preluand microfonul de la tatal sau, jurnalistul Ioan T. Morar, tanarul si dinamicul David Morar a vorbit despre jurnalismul de santaj practicat in Romania acestor ani. Vladimir Tismaneanu si Bogdan Iacob, care de altfel s-a ocupat admirabil de intreaga organizare a intalnirii, au examinat relatia dintre comunist si nationalism in Europa de Est. In dupa-amiaza primei zile, Noemi Marin, Jeffrey Herf si Iulia Motoc au abordat teme diverse legate de retorica, drepturile omului si gramatica dizidentei in spatiul est-european, in interventii clare si la obiect. Seara s-a incheiat cu o masa rotunda despre importanta Europei Libere, sustinuta de mai vechea mea cunostinta Ross Johnson, Emil Hurezeanu si Tismaneanu, toti trei colaboratori ai mult cunoscutului post de radio. Receptia care a urmat a fost gazduita de Ambasadorul Adrian Vierita.

A doua zi, la sediul Woodrow Wilson Center for International Scholars, s-a distins prezentarea oferita de Tom Gallagher, care, in opinia mea, este unul dintre cei mai realisti (si brutal de onesti) observatori ai realitatilor romanesti. Tom a vorbit, cu conciziunea care-l caracterizeaza, despre modul in care retelele de coruptie tin Romania prizoniera chiar si dupa aderarea acesteia la Uniunea Europeana, in ciuda promisiunilor pe care tara le-a luat in mod repetat in sensul luptei anticoruptie. As recomanda ultima carte a lui Tom, Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Poor (Manchester University Press, 2009), ca lectura obligatorie tuturor prietenilor mei romani. Al doilea panel al zilei a inclus contributii privind modificarile ideologice si organizatorice suferite de Partidul Comunist Italian dupa 1989, soarta social-democratiei in Europa, dar si necesitatea moderatiei ca proiect politic post-communist si euroatlantic. James McAdams, autorul finei analize Judging the Past in Unified Germany (Cambridge University Press, 2001), una dintre putinele carti pe care insist ca studentii mei din cursurile de transitional justice sa o cunoasca indeaproape, a vorbit despre decomunizare in Germania. Conform bunului meu prieten Jim, apatia fata de decomunizare afisata recent in Germania se datoreaza, pe drept cuvant, faptului ca eforturile acestei tari de asumare a trecutului comunist au fost comprehensive. Apatia lucrului facut bine si la timpul sau – Romania nu va fi niciodata intr-o asemenea situatie! Conferinta s-a incheiat cu lnsarea unui nou volum despre Romania, scris de fostul Ambasador american la Bucuresti Jim Rosapepe si sotia sa, la Ambasada Romaniei de la Washington, DC.

Ca intotdeauna la astfel de reuniuni, convorbirile avute in pauze si in afara programului au fost la fel de importante ca sesiunile stiintifice. M-am bucurat sa-mi revad mai vechii prieteni si sa-mi fac altii noi, cu care am avut prilejul sa discut in amanunt si cu care sper sa pot colabora pe viitor (aici i-as mentiona pe Bradley Abrams, Noemi Marin, Jeff Herf, Iulia Motoc si Mircea Munteanu, dar si pe ceilalti participanti). Volumul care va reuni contributiile acestei conferinte va fi, fara indoiala, de un real interes atat pentru audientele romanesti, cat si pentru cele nord-americane. Intr-o mare masura, conferinta de la Washington, DC s-a prelungit la Boston, unde o mare parte a participantilor s-au regasit in sesiuni, la prezentarile de carte sau in intalniri informale. Ma bucur si ca volumul meu, Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union (aparut la Routledge), a avut lansarea tot anul acesta, la douazeci de ani de la prabusirea regimurilor comuniste. Pentru mine, 2009 a reprezentat un tur de forta prin numarul de invitatii pe care a trebuit sa le onorez, insa placerea este de partea mea.

Programul conferintei poate fi consultat la:

Click to access Brochure_%20Revolutions%20of%201989%20and%20the%20Resurgence%20of%20History1.pdf

Anul de dupa … (din Jurnalul National, 15 septembrie 2009) Tuesday, Sep 15 2009 

Dr Lavinia Stan este în prezent profesor în politici comparative la Universitatea St. Francis Xavier (Canada). Proaspăt absolventă de ASE, în 1989 avea o “situaţie deosebită”: părinţii, cercetători în bio-chimie şi ingine rie, “rămăseseră afară”, iar ea îşi făcea primul an de stagiatură în Transilvania.

În mare măsură, pentru mine, anul 1989 a fost “anul de după”, deoarece traiectoria vieţii mele a fost decisiv schimbată în vara lui 1988, atunci când părinţii mei au reuşit să “fugă” în străinătate. Fuga nu a fost una adevărată – în ritm susţinut, de pierdere a urmei -, ci o deplasare legală la sfârşitul căreia au refuzat (ilegal) să revină la Bucureşti.

Sub regimul Ceauşescu, regimul cercetătorilor era unul eminamente ingrat, care însă oferea şi avantaje nepermise majorităţii largi a societăţii. Dacă cercetarea avea în vedere domeniile “exacte”, ideologizarea era minimă, iar libertatea de acţiune mai mare, deşi cercetarea în ansamblul său era prost finanţată, institutele erau conduse de figuri politice, iar întreaga lor activitate era strict supravegheată de Securitate. Cu toate acestea, cercetătorii erau încurajaţi să-şi publice studiile, pentru a demonstra libertatea de expresie de care se bucurau; erau susţinuţi financiar pentru a participa la conferinţe internaţionale, pentru a-şi dovedi libertatea de mişcare şi a arăta lumii vitalitatea cercetării româneşti; şi erau lăsaţi să beneficieze de specializări în afara graniţelor ţării, uneori de mai lungă durată, pentru a se perfecţiona şi a se pune la punct cu noutăţile apărute în domeniul lor. În ceea ce priveşte călătoriile peste hotare – care erau avantajele cele mai râvnite -, regula era simplă. La fiecare doi ani puteau pleca într-o ţară capitalistă, iar între aceste călătorii destinaţia putea fi doar o altă ţară tovarăşă, socialistă.

Începând din anii ’70, părinţii mei au urmat şi ei această regulă, deplasându-se anual în Franţa, Statele Unite, Germania, Anglia, Italia, Danemarca, dar şi la Moscova, Havana, Chişinău, Sofia, Kiev, Praga. Am crescut ştiind pe de rost principalele exponate din Galeria Uffizi şi Muzeele Guggenheim şi Louvre sau scenele Capelei Sixtine, memorizate atent dintr-o serie impresionantă de diapozitive colectate cu veneraţie de-a lungul anilor şi revăzute deseori în după-amieze tihnite de duminică împreună cu alţi membri ai familiei, prieteni şi vecini.

Înţelegeam fundamentele şi repetam curio zităţile: în America de Nord, copacii sequoia erau mai groşi decât oricare arbore din România; dimensiunile impresionante ale Grand Canyon-ului nu puteau fi înţelese decât la faţa locului; Mount Rushmore nu era echivalentul ideologic al Bulevardului Victoriei Socialismului; dacă exista, într-adevăr, o criză economică mondială, ea nu afecta Danemarca, unde mâncarea se găsea din abundenţă, curentul nu se tăia şi trenurile veneau la timp; oamenii din Vest păreau a fi mai fericiţi, mai sociabili, mai bine îmbrăcaţi, mai mulţumiţi decât eram noi. Nu am avut niciodată permisiunea de a vizita o ţară ca pi talistă cât am trăit sub regimul comunist, însă op­ţiunea mea a fost luată în lipsa experienţei directe: doream să trăiesc în Occident. Cu disperare şi urgenţă.

Tocmai de aceea, luni bune înainte ca mama să plece din România, am încercat împreună cu sora mea să o convingem că nici unul dintre noi nu avea un viitor decent în România şi situaţia nu se putea îmbunătăţi curând. Toate conversaţiile se desfăşurau în bucătărie, într-un mic cotlon, între frigider şi aragaz. Eram convinsă că, dacă nu voi ieşi din ţară, voi muri sub un regim care-mi displăcea şi mă speria. Detestam pantofii proşti pe care cu greu îi găseam în comerţul socialist; detestam cozile lungi la dentistul celebru care primea cadouri exorbitante pentru a pune o plombă la două măsele şi a-ţi umple gura de sânge, fără anestezic; detestam programa şcolară şi memorizarea cerută la fiecare curs; detestam frigul care trecea neobservat profesorilor şi vecinilor; detestam mocirla din staţia de tramvai de lângă fosta Biserică Sf. Vineri, în care singurii mei pantofi decenţi, albi, se afundau lipicios; detestam pa teurile unsuroase cu brânză şi carne, singurele co mestibile în vreme de restrişte; îmi detestam colegii de facultate, profesorii, rudele, trecătorii de pe stradă şi vecinul care păstra portretul lui Ceauşescu în bucătărie. Şi, mai ales, detestam micul oraş transilvănean în care fusesem “aruncată” prin repartiţie – nu existau autobuze, străzile nu erau luminate, magazinele erau mereu goale, iar gara (unica mea legătură cu lumea) mirosea urât şi era mereu părăsită.

În decembrie 1989, am revenit scurt în Transilvania pentru a-mi plăti şcolarizarea la aceeaşi fabrică de pantofi de unde mi-am dat de misia tocmai în timpul Congresului al XIV-lea al PCR.

Statul român îmi finanţase edu caţia universitară; aveam obli gaţia legală, cum mi se explicase într-o scrisoare oficială a Ministerului Muncii, să muncesc trei ani la locul de muncă primit prin repartiţie; legal, demisia nu putea exista, însă juristul fabricii mă sfătuise să-mi dau demisia “oral” şi să achit ulte rior contravaloarea şcolarizării.

Atunci, pe drumul spre Alba Iulia, mi s-a întipărit în minte cea mai puternică amintire pe care o am despre 1989: un cer roşu brăzdat de nori lungi gri şi negri. Deşi nu cunoşteam detaliile precise, ştiam că la Timişoara “se întâmpla ceva” care o speriase destul de mult pe mama ca să dea telefon în România să întrebe unde suntem, dacă ni s-a întâmplat ceva şi să ne îndemne să fim atente. Cerul reflecta evenimentele acelor zile, ruptura sânge roasă de trecut, incertitudinea pre­zentului şi speranţele pentru viitor. Roşu şi negru, culori ireale pentru o boltă cerească ce varia de obicei între gri şi albastru.

Am plătit cei 3.500 de lei la fabrica radicalizată peste noapte. Poarta mare nu mai era păzită ca odi nioară, se putea intra şi ieşi uşor. Contabilul-şef fusese pus la respect de muncitorii revoluţionari, care îl avertizaseră că ei cunoşteau foarte bine ceea ce avusese deja loc la Timişoara. Biroul directoarei era părăsit – staţia enormă de telefon, prin care se zvonise că ea ascultase odinioară convorbirile din diversele birouri era abandonată. O cu­noştinţă era nemulţumită că o rudă de-a ei, ofiţer de Securitate şi diplomat din Bucureşti, fusese ame ninţată în mod deschis de un vecin.

În Bucureşti, toată tinerimea era atunci în stradă. Umblam victorioşi pe mijlocul lui Magheru, care acum ne aparţinea. Câştigaserăm, puteam să emigrez acum fără consim ţă­mântul nimănui, doar pentru că aşa doream. Ciudat, dar nici în timpul şi nici după Revoluţia din 1989, nici măcar o clipă, nu mi-am pus problema că aş fi putut să nu emigrez, că aş fi putut continua să trăiesc în România. Daca mi-aş fi ridicat aceste întrebări, viaţa mea ar fi fost, poate, alta.

Lavinia Stan

Available si la: http://1989.jurnalul.ro/stire-special/anul-de-dupa-520825.html