O recenzie semnata de Cristian Vasile la traducerea romaneasca a volumului Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (London: Routledge, 2009). Recenzia a aparut in Revista Apostrof, 2011.

Despre lustraţie, decomunizare şi justiţie de tranziţie

de Cristian Vasile

Despărţirea de trecutul comunist a fost în România poate mai dificilă decât în alte ţări ale Europei Centrale, realitate care s-a reflectat şi în ceea ce priveşte gradul de aplicare a justiţiei de tranziţie (un termen poate uşor inadecvat, o traducere din engleză a sintagmei transitional justice). Procesul de cooptare a diverselor categorii sociale şi profesionale, început sub Gh. Gheorghiu-Dej, continuat şi extins sub Nicolae Ceauşescu, este doar una dintre explicaţii. Restituirea proprietăţilor naţionalizate, instituirea dreptăţii pentru victimele dictaturii comuniste şi pedepsirea celor vinovaţi de crime şi abuzuri sunt doar câteva dintre temele care au răscolit societatea românească după 1989. Printre primii cercetători care au reflectat cu competenţă academică pe marginea problemei justiţiei de tranziţie şi a decomunizării – aşa cum s-a reflectat în România, dar şi în spaţiul fostului bloc sovietic – se numără Lavinia Stan, profesor de ştiinţe politice la St. Francis Xavier University (Canada). La începutul anului 2009, cercetătoarea româno-canadiană a editat la Routledge volumul colectiv intitulat Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (London-New York: Routledge/Taylor & Francis Group). Alături de alţi specialişti în ştiinţe socio-umane, precum Robert Austin, Gary Bruce, Tamara Kotar, Momcil Metodiev şi Nadya Nedelsky, Lavinia Stan încearcă să explice motivele pentru care ţările din Europa de Est şi din fosta urss au implementat modele diferite de decomunizare. În vara anului 2010 a apărut – cu sprijinul IICCMER – şi versiunea românească a cărţii: Prezentul trecutului recent: Lustraţie şi decomunizare în postcomunism (cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2010, 535 p.).

Volumul se impune prin demersul comparatist şi prin formularea unor întrebări pertinente legate de natura regimurilor comuniste în diferite ţări (dar şi în părţi componente ale unei federaţii: Cehia şi Slovacia, de exemplu – v. capitolul Cehia şi Slovacia, semnat de Nadya Nedelsky). Cazul fostei RDG, integrată în Germania reunificată, a fost invocat de mai multe ori ca model, în contrast cu evoluţiile din România, în ceea ce priveşte deconspirarea agenţilor secreţi şi accesul la documentele poliţiei politice, însă lectura capitolului despre Germania – datorat lui Gary Bruce – conturează o imagine mai nuanţată. Lustraţia a fost un proces controlat, dar nu unul perfect; de exemplu, vest-germanii care au lucrat pentru stasi nu au fost cu nimic ameninţaţi de procesul de verificare şi lustrare (p. 78). Dacă în Cehia s-a aplicat ferm lustraţia, Slovacia nu numai că nu a pus în practică legea (votată înainte de desfiinţarea federaţiei cehoslovace), ci s-a aflat chiar în urma României în ceea ce priveşte deschiderea către public a dosarelor din timpul comunismului (p. 82). Václav Havel, asociat la noi cu legea lustraţiei, a avut în realitate numeroase obiecţii faţă de textul acestui act normativ, esenţial pentru procesul de decomunizare (p. 100); de asemenea, percepţia românească privind purificarea drastică în Cehia a corpului magistraţilor nu pare să aibă acoperire (p. 127).

Unul dintre factorii luaţi în considerare de Lavinia Stan este gradul de acces la arhivele Securităţii (cu diversele ei denumiri şi abrevieri, de la Stasi, StB, SB la DGSP/DSS, KGB, etc.). Cartea surprinde realităţile din Europa Centrală şi de Est şi din fosta URSS până în anul 2008, când documentarea s-a oprit. Între timp însă au apărut desfăşurări care indică uneori un regres în ceea ce priveşte condiţiile de deconspirare şi de transparenţă la nivelul arhivelor. Spre exemplu, în România, prin amendamentele aduse de Comisia juridică a Senatului în timpul dezbaterilor pe marginea Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 24/2008, asumate ulterior de plenul camerei superioare, activitatea de verificare a CNSAS a fost restrânsă. Nici nevoia unei purificări morale şi a unei desprinderi de trecut – în ceea ce priveşte purificarea vieţii religioase şi a structurilor instituţionale ale bisericilor (altă temă foarte familiară pentru Lavinia Stan, coautoare a lucrării de referinţă Religion and Politics in Post-Communist Romania, Oxford University Press, 2007) – nu este slujită de modificările oug operate de Senat. Dacă Ordonanţa de urgenţă prevedea la art. 3, litera u, „dreptul de acces la informaţii de interes public“ pentru „orice cetăţean român, cu domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice, organizaţiile neguvernamentale legal constituite, autorităţile şi instituţiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, a persoanelor care ocupă următoarele demnităţi sau funcţii“, în speţă „ierarhii şi şefii cultelor religioase recunoscute de lege, până la nivel de preot inclusiv, precum şi asimilaţii lor de la parohiile din ţară şi din străinătate“, forma votată de plenul Senatului – devenită lege – îngrădeşte dreptul la informare al cetăţenilor şi limitează procesul de verificare a prelaţilor, stipulând doar că ierarhii şi preoţii pot fi verificaţi numai „la cererea reprezentanţilor cultului religios din care fac parte“ (Parlamentul României. Senat, Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii). Previzibil, Sfântul Sinod nu a căutat să lămurească situaţia arhiereilor ortodocşi cu trecut controversat. Nici celelalte culte nu au ieşit în evidenţă prin fermitate morală.

Prefaţatorul, Vladimir Tismăneanu, a anticipat într-un fel astfel de desfăşurări atunci când scria că: “Deseori foştii colaboratori au avansat fantezii de victimizare şi au cerşit solidaritate, empatie şi compasiune. Pentru a înţelege această afirmaţie trebuie numai să ne gândim la reacţiile pe care ierarhiile bisericeşti din Germania şi România le-au avut faţă de modul în care comisiile de istorici au dezvăluit fostele cârdăşii care-i uneau pe înalţii ierarhi de aparatul ideologic al partidelor comuniste sau de diversele departamente ale poliţiei secrete”. (p. 9)

Evident, Vladimir Tismăneanu făcea referire la reacţiile ierarhiei ortodoxe faţă de conţinutul Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cpadcr), atitudini extreme influenţate şi de o dreaptă radicală ortodoxistă, pe alocuri antisemită. Din această perspectivă, Lavinia Stan are dreptate atunci când sugerează că mulţi dintre cei care au susţinut reexaminarea trecutului comunist (din rândurile victimelor, ale unor formatori de opinie) – în România, dar şi în Bulgaria – nu au cerut şi o reevaluare a trecutului precomunist – fascist şi pronazist (p. 35). A fost nevoie de o reflecţie critică, venită din zona istoricilor şi a politologilor, pentru a se sublinia faptul că decomunizarea şi defascizarea sunt intercondiţionate. Într-un fel, mesajul care se desprinde după redactarea şi validarea celor două Rapoarte finale – al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România şi al cpadcr – este acela că decomunizarea nu se poate realiza în absenţa defascizării.

Practic, în spaţiul românesc, Lavinia Stan este unul dintre fondatorii studiilor de transitional justice, domeniu pentru care a făcut extrem de mult (în materie de publicaţii şi de stabilire a unor reţele de cercetători cu interese comune). Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Alexandru Gussi, Damiana-Gabriela Oţoiu sunt alţi câţiva cercetători care au îmbogăţit spaţiul istoriografic şi politologic cu lucrări relevante având drept teme: justiţia penală de tranziţie, discursul public postdecembrist privind trecutul comunist, retrocedarea proprietăţilor confiscate înainte de 1989 etc. Inclusiv prin această carte, Lavinia Stan impune o disciplină subsumată ştiinţelor politice şi anunţă continuarea demersului de investigare a modalităţilor de asumare a trecutului totalitar, cu un accent mai apăsat asupra rolului comisiilor pentru adevăr în Europa de Est. Prezentul trecutului recent: Lustraţie şi decomunizare în postcomunism este un excelent volum despre căutarea dreptăţii politice în perioade de tranziţie.

Advertisements