Daca in ultimele doua decenii Europa de Est a facut eforturi – mai mult sau mai putin oneste, cu mai mult sau mai putin succes – pentru a se distanta de comunism, Rusia s-a incapatanat sa-si asume trecutul sovietic cu onoare si splendoare. Intr-o tara in care divulgarea identitatii agentilor KGB ramane interzisa prin lege si 78% din elita politica este formata din siloviki (persoane conectate cu serviciile secrete), o Comisie pentru Contracararea Incercarilor de Falsificare a Istoriei in Dauna Intereselor Rusesti (Komissiia po protivodeistviiu popytkam fal’sifikatsii istorii v ushcherb interesam Rossii) a fost constituita la data de 15 mai 2009 prin decret prezidential.

Ratiunile crearii acestui organ consultativ, o adevarata ‚comisie de neadevar’, sunt multiple. Fondata cu prilejul celei de-a 60-a aniversari a victoriei Aliatilor in cel de-al Doilea Razboi Mondial, comisia pare sa reprezinte o incercare de recuperare a reputatiei Uniunii Sovietice drept Aliat cheie in infrangerea Germaniei naziste. In acelasi timp, o serie de incercari de condamnare a crimelor staliniste drept ceea ce au fost – crime abominabile – pare sa fi servit drept catalizator pentru formarea acestui curios instrument institutional de contracarare a eforturilor de decomunizare depuse atat in interiorul, cat si in exteriorul Rusiei. Comisia este un organ de cenzura menit sa inabuse punctele de vedere revizioniste care pun sub semnul intrebarii contributia Uniunii Sovietice la apararea drepturilor omului in Europa.

Crearea comisiei poate fi legata si de recentele conflicte dintre Rusia si vecinii sai, in special Ucraina si Polonia, privind istoria Uniunii Sovietice, a carei continuatoare Rusia se considera a fi. Continuitatea institutionala s-a manifestat prin pozitia defensiva adoptata pana acum de Rusia in privinta subiectelor care ar aduce atingere securitatii nationale si de stat (concepte pe care Kremlinul le defineste extrem de larg). Reconsiderarea incidentelor de la Katyn din 1940 de catre autoritatile poloneze si a Holodomorului de catre cele ucrainiene a pus Moscova in defensiva. Anul trecut, rudele ofiterilor polonezi au cerut Curtii Europene a Drepturilor Omului recunoasterea Katynului drept genocid – recunoastere refuzata de Curtea de Apel si de Curtea Suprema ale Rusiei in 2009. In Ucraina, un Institut National de Memorie Istorica (dupa model central-european) a fost creat recent, iar in 2006 Parlamentul ucrainian a recunoscut Holodomorul drept genocid.

Dorinta de contracarare a tendintelor revizioniste – care i-ar imputa Uniunii Sovietice crime imprescriptibile precum genocid si crime de razboi – este generata de doua mari temeri. Mai intai, recunoasterea genocidului ucrainian sau a uciderii prizonierilor de razboi polonezi ar atrage dupa sine pretentii financiare din partea mostenitorilor victimelor. Temerea este indreptatita in masura in care dreptul victimelor de a primi reparatii este universal recunoscut ca valid. La fel de important este faptul ca recunoasterea Holodomorului drept genocid ar incadra Uniunea Sovietica intr-o categorie de activitati criminale asociate Germaniei Naziste. Alaturarea nazismului si stalinismului este acceptata in Vest de cateva decenii, ca urmare a magistralei demonstratii propuse de Hannah Arendt in Originile totalitarianismului (1951), insa ea continua sa ramana un subiect tabu in Rusia.

Formata din ‚personalitati recunoscute ale vietii publice ruse’, comisia este condusa de seful cancelariei prezidentiale. Majoritatea membrilor sai sunt politicieni, insa trei sunt istorici, iar alti trei reprezinta serviciile secrete (care infiltreaza practic toate institutiile statului in Rusia post-comunista). Comisia nu dispune de instrumentele legale necesare pentru a-si impune deciziile de cenzura, insa intr-o tara in care deferenta fata de autoritate ramane un microb raspandit, institutiile de stat si organizatiile societatii civile au inteles semnalul de condamnare a ‚falsificarii istorice’ trimis de comisie. Ce nu cenzureaza comisia este autocenturat. Comisia a lansat o reevaluare a tuturor manualelor de istorie privind rolul Uniunii Sovietice in cel de-al Doilea Razboi Mondial, dar acest proiect a fost complet eclipsat de nefasta scrisoare din 2009 prin care V. A. Tishkov a cerut institutelor de cercetare demascarea lucrarilor si autorilor ce defaimeaza reputatia Rusiei. Istoricii neafiliati au fost intimidati si de publicitatea de care s-au bucurat intrunirile comisiei. In timp ce ei sunt redusi la tacere, comisia isi impune propria perspectiva istorica, prin declasificarea anumitor documente istorice, menite sa-i confirme punctul de vedere. Intr-adevar, volumele pe care le-a publicat pana acum pe marginea anilor 1930-1934 prezinta Holodomorul ca un eveniment ‚natural’ escaladat si scapat de sub control de functionari de partid incompetenti. Holodomorul ar fi afectat mai multe grupuri etnice (deci nu poate fi asimilat genocidului), Ucraina nu poate avea monopolul suferintei in acest caz, iar cadrele ucrainiene de partid au fost complice la raspandirea foametei. Documentele publicate pe marginea incidentului de la Katyn confirma pozitia oficiala a Kremlinului ca tragedia este imputabila abuzului de putere a unor anumiti oficiali sovietici, dar nu reflecta o operatiune ordonata de Kremlin. Responsabilitatea sta pe umerii oficialilor, nu a statului sovietic.

In comparatie cu aceasta ‘comisie de neadevar’, Comisia prezidentiala din Moldova si comisiile prezidentiale create la sfarsitul deceniului trecut in tarile baltice par a fi si mai demne de stima pentru munca pe care au depus-o. Comisia rusa sta intr-o categorie aparte – cea a comisiilor de neadevar create in numele confruntarii cu trecutul pentru a-l oculta complet. Celalalt exemplu pe care il avem este prima comisie constituita in 1974 de Idi Amin pentru a-i investiga propria responsabilitate in exodul masiv de ‘asiatici’ din Uganda. Medvedev va ramane si el, in istoria transitional justice, alaturi de Regele Scotiei si al tuturor pasarilor din aer si pestilor din oceane.

Advertisements