La mijlocul lunii septembrie, un numar de cercetatori romani din universitati occidentale s-au intalnit la Bucuresti in cadrul celei de-a doua editii a conferintei disaporei care, pentru prima data, a inclus un workshop axat pe stiintele sociale. Pe masa, reforma sistemului academic romanesc in vederea alinierii sale la standardele europene. Problemele cu care se confrunta universitatile romanesti la 20 de ani de la caderea regimului communist sunt evidente: lipsa excelentei in cele doua axe definitorii de cercetare si predare; lipsa competitivitatii pe plan regional si international; lipsa responsabilizarii partenerilor implicati in invatamantul universitar (incluzand studentii, corpul didactic, conducerile universitatilor, ministerul de resort); lipsa bazei materiale si a unei sustineri financiare adecvate din partea guvernului, comparabila cu cea practicata in alte tari europene. Fara indoiala, un numar de universitari romani sunt dedicati profesiei lor si si-au castigat un bine-meritat renume prin participari la conferinte internationale si publicatii in limbi straine. Efortul lor trebuie pretuit cu atat mai mult cu cat ei au muncit “contra curentului”, intr-un mediu care i-a incurajat prea putin si inca nu-i apreciaza la justa lor valoare. Insa sistemul in ansamblul sau este bolnav, doborat de probleme cronicizate ca urmare a lipsei de atentie cu care au fost tratate. Autonomia de care s-au bucurat in ultimele decenii a adancit, mai degraba decat a rezolvat, problemele universitatilor, care se fac in exclusivitate responsabile de recrutarea defectuoasa pe care au operat-o pana acum.

004

Desi o serie de reforme mai mult sau mai putin inspirate au fost introduse in ultimele doua decenii, pana acum nici o universitate romaneasca nu a reusit sa intre in vreun clasament international (nici chiar in cel chinezesc, ce include nu mai putin de 500 de universitati); un numar infim de romani au publicat articole in reviste recunoscute in domeniile in care activeaza si inca si mai putini au publicat carti cu edituri prestigioase din lume sau au castigat granturi europene de cercetare; imaginea internationala a sistemului universitar romanesc este fie inexistenta, fie de-a dreptul negativa (occidentalii fie nu pot numi nici o universitate romaneasca, fie stiu ca ele ofera diplome nemeritate); cazurile de plagiat, coruptie, nepotism, trafic de influenta si aservire politica se perpetueaza intr-o apatie generala greu de inteles; iar multe universitati nu dispun nici macar de infrastructura minima necesara desfasurarii activitatii lor. Platiti modest, respectati si apreciati putin sau deloc, evaluati defectuos si niciodata depunctati, tracasati de responsabilitati din ce in ce mai largi privind recrutarea studentilor si obtinerea de fonduri de cercetare, unii profesori universitari predau mult, chiulesc frecvent, ofera feedback necorespunzator studentilor lor si sunt mereu in cautare de portite pentru a faulta sistemul.

In ultimii 20 de ani, in ciuda trendurilor regionale, universitatile romanesti au refuzat sa se deschida catre lume, continuind sa functioneze dupa standarde strict locale, in virtutea unui prestigiu inchipuit de care s-ar fi bucurat in vremurile istorice, desi marea majoritate a institutiilor de invatamant superior din Romania sunt inventii postcomuniste. Olimpicii la matematica, laureatii premiilor Nobel, rezistenta prin cultura, invitatiile din strainatate sau numarul studentilor straini veniti la studii in Romania au fost cateva argumente in numele carora universitarii romani – atat intelectuali luminati cat si provinciali obtuzi – au sustinut o scara de valori definita de o reputatie locala incerta, un snobism pernicious sau un elitism fara acoperire. Centrele universitare mari – Bucuresti, Cluj, Iasi – dispun de masa critica de resurse si personal in stiinte sociale care le-ar putea permite, daca criterii de excelenta stricte si clare ar fi impuse cu perseverenta, sa se ridice la nivel regional. Insa vasta majoritate a universitatilor aflate in afara acestora sunt enclave izolate care se supun unor reguli numai de ele stiute si care raman intr-o competitie ce include un singur concurent – ele insele. Exista profesori promovati pe baza unor cv-uri modeste, fara publicatii recunoscute international. Plagiatul este incurajat de sistem, de vreme ce asistentii la inceput de cariera trebuie sa publice cursuri care necesita o cunoastere a domeniului pe care nici profesorii la final de cariera nu o au si multiplica in mod inutil efortul de sintetizare a materialului (cate dintre cursurile introductive de matematica, stiinte politice, psilohogie publicate in Romania pot fi recunoscute ca fiind definitorii in domeniu, nu pe plan international, ci local?). Cazuri notorii de plagiat au fost eludate, autorii lor putand castiga promovare in ciuda renumelui pe care si l-au creat. Cate dintre “conferintele internationale” listate in aceste cv-uri sunt de fapt intalniri de catedra la care s-a ratacit un coleg bulgar aflat la plaja sau la munte in Romania? La cate dintre multele cursuri luate in cadrul normelor de baza, de cumul sau in regim de plata cu ora sunt profesorii prezenti? In cazul pletorei de universitari-politicieni situatia este disperata, acestia neputand fizic sa fie si la catedra, si la Bruxelles, si la interviurile televizate si la multele consfatuiri de partid.

O serii de remedii au fost deja propuse, insa cred ca ele trebuie sa fie subliniate din nou aici. Iata care ar fi, in opinia mea, masurile ce se impun in domeniul universitar. Iata Decalogul reformelor necesare:

1. Adoptarea unui sistem complex de evaluare a calitatii predarii si cercetarii. Schema de evaluare la care se lucreaza acum reprezinta un semnificativ pas inainte, insa ea se bazeaza strict pe logica punctarii si nu ii va afecta pe cei deja promovati ca profesori sau conducatori de doctorate. Insa depunctarea este la fel de importanta, ea putand sa trimita un semnal clar ca anumite practici sunt inacceptabile si ca adoptarea lor are consecinte de lunga durata care pot include refuzul promovarii sau chiar destituirea. La fel, profesorii si conducatorii de doctorate trebuie sa fie re-evaluati la fel de strict ca si conferentiarii si lectorii, pentru a putea servi drept modele legitime de implinire profesionala. Cum universitarii cu grad superior isi vor evalua colegii mai tineri, trebuie ca primii sa se ridice ei insisi la standardele de calitate pe care le pretind celorlalti. Tot aici trebuie inclusa remodelarea cv-urilor romanesti, cu un ochi la experienta altor tari. In spatiul englez, cursurile publicate fara comitet de lectura de catre universitatea unde lucreaza profesorul pentru uzul studentilor sai sunt compilatii fara valoare academica. Unii profesori romani sunt autori ai zeci de ‘carti’, nici una dintre ele nefiind publicata la edituri recunoscute la Bucuresti, pentru a nu ne gandi mai departe. Articolele de ziar (gen Adevarul, Banii nostri, Dilema, 22), lipsite de aparat critic si adresate unei audiente mai largi, dar putin competente, ar trebui sa fie clar departajate de articolele academice, chiar cele publicate fara comitet de lectura.

2. Interdictia de a ocupa simultan pozitii politice si universitare. Este greu de crezut ca un eurodeputat, ministru, deputat, senator sau consilier judetean care-si mentine pozitia universitara pe timpul mandatului sau politic va avea timpul, energia si dispozitia pentru a se imparti intre cele doua pozitii – cum s-a vazut de atatea ori in ultimii 20 de ani, cand universitarii-politicieni si-au ignorat cu nonsalanta responsabilitatile academice, fara a putea excela in spatiul politic, de altfel. La fel, este greu de crezut ca acestia vor fi depunctati corespunzator de catre colegii lor, date fiind capitalul de autoritate si posibilitatea de recompensa care insotesc pozitiile politice in Romania. Solutia nord-americana, de interzicere a imbinarii acestor pozitii, ar face o mare diferenta pe malurile Dambovitei, permitandu-le politicienilor sa fie politicieni si universitarilor sa fie universitari.

3. Comasarea catedrelor si a pozitiilor similare din cadrul acelorasi universitati sau centre universitare. In universitatea X, exista o pozitie de profesor de engleza in Facultatea de Medicina, o alta in Facultatea de Economie, inca una in Facultatea de Stiinte Politice si Administrative si mai multe in Facultatea de Limbi. Fara indoiala, termenii de specialitate relevanti pentru medicina, politologie sau economie sunt diferiti, insa toate aceste pozitii, si cursurile oferite odata cu ele, ar trebui sa fie comasate in cadrul Facultatii de Limbi. Catedra de limba engleza ar trebui sa ofere cursuri specializate tuturor studentilor din universitate si chiar din alte universitati din acelasi oras. Catedra de engleza, nu Facultatea de Medicina, este cea mai in masura sa evalueze profesorul de engleza, sa gandeasca structura cursurilor, in consultare cu celelalte facultati pe care le serveste, sa adapteze materialul de curs in functie de noile metode de predare.

4. Introducerea adevaratei concurente in angajarea si promovarea personalului academic. Este de notorietate faptul ca in Romania pozitiile academice, incepand cu cele de preparator si terminand cu cele de profesor, sunt deschise “cu dedicatie” si ca de multe ori candidatul cu dosarul cel mai slab si neconvingator castiga postul in virtutea unor criterii care nu au nimic in comun cu meritul sau excelenta. Desi pozitiile sunt deschise de Ministerul Educatiei si validate de comisii pan-universitare, universitatile – chiar catedrele, sau mai bine zis decanul si seful de catedra, in lipsa unei adevarate consultari cu ceilalti membri ai facultatii – decid recrutarea, in numele unei autonomii universitare prost intelese. Comisiile de evaluare a candidaturilor ar trebui sa fie compuse in marea lor majoritate din membri alesi din afara universitatii si chiar din afara Romaniei, pentru a putea garanta obiectivitatea recrutarii si respectarea unor standarde minime, aplicabile la nivelul intregului sistem universitar romanesc. Concurenta trebuie sa fie introdusa nu numai la acordarea unei pozitii, ci si la promovare. Cand universitatea angajeaza un profesor (conferentiar), postul ar trebui sa fie deschis nu numai conferentiarului (lectorului) care cauta promovarea, ci si altor conferentiari (sau profesori) din alte universitati, care vor sa intre intr-un nou colectiv.

5. Interzicerea ocuparii unei pozitii universitare pe durata nelimitata candidatilor care nu si-au sustinut inca doctoratul. Posturile de preparator si asistent – echivalentul romanesc al pozitiilor de Teaching Assistant din America de Nord, nu a celor de Assistant Professor, cum multi romani cred – ar trebui sa fie rezervate exclusiv doctoranzilor facultatii sau catedrei respective si oferite pe baza de rotatie. Transformarea acestor posturi in pozitii temporare, platite cu ora sau cu contract de un semestru, ar da sistemului o mai mare flexibilitate, permitand deblocarea partiala a resurselor financiare alocate acestor posturi, o adaptare din mers a curiculei la noile paradigme (de vreme ce cursul, nu persoana si calificarile acesteia ar determina oferta) si ar permite unui numar mai mare de doctoranzi sa aiba acces la aceste pozitii in timpul studiilor lor si deci inainte de a concura ei insisi pentru o pozitie academica netemporara.

6. Reducerea drastica a numarului celor promovati pe post de profesor universitar si impunerea cerintei ca toti acestia sa se ridice la nivelul de calitate necesar acordarii de doctorate. Un profesor universitar fara drept de a acorda doctorate este un non-sens, un titlu pompos lipsit de continut, insa o realitate in sistemul romanesc, in care multi profesori nu au calificarile necesare pentru astfel de pozitii, nu sunt competitivi regional si sunt plafonati intelectual. Avand in vedere ca titlul de profesor este cel mai inalt care poate fi obtinut, el trebuie acordat cu deosebita parcimonie, in baza unui “track record” vizibil superior. Insa in ultimii 20 de ani diferenta dintre conferentiar si profesor s-a redus sensibil, multi conferentiari fiind promovati ca profesori dupa doar un an sau doi, in baza unui cv care, in marea sa majoritate, le-a servit pentru promovarea in pozitia de conferentiar. Nu este de mirare ca titlul de profesor s-a decredibilizat, ca urmare. Din nou, experienta nord-america poate servi drept model. Un Associate Professor poate fi promovat ca Full Professor numai dupa cel putin opt ani de cand a obtinut primul titlu, in baza demonstrarii “excelentei, recunoasterii si renumelui” in domeniul sau de activitate.

7. Descurajarea clanurilor universitare. Aproape nu exista universitate in Romania unde sa nu lucreze mai multi membri ai unei aceleiasi familii – de obicei parinti care si-au promovat copii. Nu cred ca dreptul copilului de a se afirma si a cauta sa-si construiasca o cariera universitara trebuie ingradit. Insa familiile aflate in asemenea pozitii trebuie sa accepte faptul ca posibilitatea subordonarii administrative a unora fata de altii trebuie sa fie eliminata, prin interzicerea ocuparii unor pozitii de conducere care le-ar acorda putere de decizie in angajarea sau promovarea rudelor lor. Este imoral ca un decan sa-si angajeze sora chiar si pe o pozitie incepatoare, sau un profesor sa-l aiba la clasa ca student pe propriul sau baiat chiar daca acesta este stralucit, sau mama si fiul sa publice drept co-autori texte scrise numai de unul dintre ei chiar daca celalalt sufera de o conditie medicala grava.

8. De la ISI la Super-ISI. La cativa ani de la introducerea criteriului de publicare in reviste ISI rata de publicare a autorilor romani in revistele de stiinte sociale de circulatie internationala a crescut nesemnificativ in mare parte pentru ca lista ISI folosita in Romania include reviste obscure, multe din Europa de Est sau fosta Uniune Sovietica, ale caror comitete de lectura nu sunt cu mult mai stricte decat cele din Romania, dar unde este infinit mai simplu sa publici decat in revistele occidentale. Ca atare, sistemul ISI a fost faultat prin aceasta orientare preponderenta catre reviste obscure si prin evitarea – sistematica, in cazul unor intregi facultati – a revistelor occidentale recunoscute. In plus, inregistrarea in sistemul ISI a unor reviste romanesti de reputatie dubioasa – gen Metalurgia, care publica articole de economie sau literatura comparata – a discreditat si mai mult un proces bine-intentionat. Tocmai de aceea, propun restrangerea listei ISI la o Super-ISI, un numar restrans de reviste publicate in Occident si recunoscute pe plan international. Super-ISI poate sa includa si revistele occidentale de “aria studies”, de studii est-europene, in care vecinii nostri unguri, sloveni, polonezi si cehi de mult si-au facut debutul.

9. Adoptarea si implementarea unui Cod de Etica Universitara. Poate este adevarat ca “toate apendicitele sunt la fel”, cum un renumit fost ministru plagiator sustinea acum aproape un deceniu, insa acesta nu este o scuza pentru plagiat. In ciuda legislatiei adoptate de cativa ani, practicile ne-etice sunt larg acceptate si tolerate in universitatile romanesti. Anul acesta, o prietena care preda intr-o universitate bucuresteana imi spunea ca doar 3 din 11 articole pe care le-a primit pentru un numar special intr-o revista ISI din spatiul post-sovietic s-au bazat pe material original si nu au avut probleme de (auto)plagiat. In conflictul care a urmat, decanul a luat partea plagiatorului, scandalizat de acuzatia clar dovedita. Este de mirare ca universitarii romani continua sa aiba o reputatie internationala dubioasa?

10. Regandirea rolului Ministerului Educatiei si al organelor de evaluare si acreditare. Autonomia universitara practicata in ultimele doua decenii a avut consecinte nedorite, insa este la fel de adevarat ca Ministerul a continuat sa se implice in activitatea universitatilor in arii de activitate unde nu-si avea locul si sa ramana indiferent acolo unde un control strict se impunea. Lipsa de flexibilitate in salarizare, alocarea unor resurse financiare insuficiente, aplicarea unor criterii diferite unor universitati diferite in functie de culoare politica a rectorului au trasformat Ministerul intr-un arbitru partial si influentabil politic, incapabil sa exercite controlul necesar eliminarii carentelor multiple din sistem si sa impuna standarde minime de excelenta, aplicabile tuturor. Multi universitari romani cu care am stat de vorba considera ca sistemul are nevoie de mai multa autonomie si mai multi bani. Insa autonomia a creat numeroase probleme, iar adancirea ei nu garanteaza ca sistemul va fi corectat in viitorul apropiat. La fel, salariile mici sunt un motiv pentru care profesorii iau pana la patru norme in plus de predare, insa chiar si daca salariile lor vor fi majorate, ei tot vor lua norme in plus, dat fiind materialismul cras care caracterizeaza Romania postcomunista. O regandire a raportului predare-cercetare, costuri-beneficii, punctare-depunctare ar oferi raspunsuri acestor probleme.

Advertisements