Quo Vadis Eastern Europe? Religion, State and Society After Communism Wednesday, Apr 28 2010 

edited by: Ines Angeli Murzaku
published by: A. Longo Editore
pp: 272
ISBN: 978-88-8063-610-6
price: € 25.00

The book presents the newest research and thought on religion in Eastern Europe. The invited authors analyze the radically changed religious situation in the former communist countries and give some perspectives on the future of religious co-existence in the area. This volume provides accurate source material for scholars, area specialists, and students interested in the region. The invited authors, among the best internationally recognized scholars in the field, present sophisticated analysis of common religiously motivated patterns that have historically faced and are facing the region.

This important and timely new book, superbly edited by Ines Angeli Murzaku and with contributions from leading scholars in the field of Eastern European religion and ethnicity, deserves the widest possible readership. Theoretically sophisticated and historically acute, it offers a country-by-country analysis of one of the greatest challenges of the contemporary world: how to accommodate, within the new Europe, some of the oldest and most divisive tensions known to man. In considering the prospects for dialogue between and within religions in one part of modern Europe, this immensely solid volume asks profound questions about the nature of modernity itself. (Dermot Quinn, Professor of History at Seton Hall University, USA)

The book is a critically needed contribution to a vastly neglected area. The major religion of Eastern Europe is, of course, Orthodox Christianity. Westerners tend to be almost totally ignorant of its present, let alone its history, and the fact that Eastern Europe was the cradle of Christianity, and indeed of Europe itself! Much of Eastern Europe has today already been incorporated in the European Union, and most of the rest of it is on its future docket. However, much of the history and current situation of the melange of religions and cultures of the region is largely terra incognita. The authors-all specialists-shed much needed light on this bubbling cauldron. Professor Ines Angeli Murzaku has rendered a great service in bringing them together in this volume. We Westerners would do well to follow the command sent to our fellow Westerner, Augustine: Tolle, lege! (Leonard Swidler, Professor of Catholic Thought and Interreligious Dialogue, Temple University, USA)

Table of Contents
Foreword by Ines Angeli Murzaku

Part One – Some Theoretical Observations
Ines Angeli Murzaku, The Changing Face of Europe: Prospects and Problems on the Path for a United Europe
Paul Mojzes, Ecumenism and Interreligious Dialogue in Eastern Europe
James R. Payton, Jr. , Religion, Nationalism, and National Identities
Thomas Bremer, The Official Theological Dialogue between the Roman Catholic and the Orthodox Churches
Jean-François Mayer, A Field Ripe for Harvest Missionaries and New Religious Movements in Eastern Europe
Lavinia Stan, Church-State Relations and Secularism in Eastern Europe
James T. Richardson, Protection of Religious Minorities in Former Communist States with Dominant Religions

Part Two – Country-Specific Case Studies Central and Eastern Europe and Former Soviet Republics
Walter Sawatsky, Teaching about the Other. Inter-church Dialogue for Russian/Ukrainian Christianity
Krystyna Górniak-Kocikowska, A New Challenge. Poland and its Churchin the Global Society of the Post-communist Era
Srečo Dragoš, Religious Freedom in Slovenia

Part Three – Country-Specific Case Studies The Balkans
Bert Groen, Religion in Bulgaria after the Second World War
James Pettifer, The Gligorov Regime in Former Yugoslav Macedonia and the Development of Religion
Aleksa Ivanovic, Religious Tolerance in Montenegro. The Challenges of the Post-Communist Period
Lucian Turcescu and Lavinia Stan, Religion and Politics in Post-Communist Romania
Angela Ilić, Serbia: The Role of Religion in Society from 1990 to the Present

Romania dupa douazeci de ani – un nou volum Thursday, Apr 22 2010 

Am primit un exemplar al noului volum, Romania dupa douazeci de ani, publicat de Vasile Boari, Natalia Vlas si Radu Murea la Editura Institutului European din Iasi.

Din cuprins:
◊ Andrei Marga, Romania dupa douazeci de ani (1989-2009);
◊ Richard Ralph, Prezent la Re-creare. Rolul meu in renasterea Romaniei;
◊ Vladimir Tismaneanu, Democratie si memorie. Romania isi confrunta trecutul comunist;
◊ Lavinia Stan, Memorie, dreptate, uitare: o radiografie a decomunizarii romanesti;
◊ Vintila Mihailescu, Conventii fara certitudine. Reforma institutionala si transparenta in Romania;
◊ Alfred Bulai, Schimbarea ca esec asumat. Retelele sociale de incredere si constructia institutionala;
◊ Adrian Paul Iliescu, Sechele totalitare in cultura politica a Romaniei post-comuniste;
◊ Michael Shafir, Schimbarea simulata: radacini si efecte;
◊ Gheorghe Iacob, Romania intre Orient si Occident (secolele XIX-XXI);
◊ Stefan Borbely, Homo Brucans;
◊ Mihai Coman, 20 de ani de mass media in Romania post-comunista;
◊ Dacian Ciolos, Lucian Luca si Daniela Giurca, 20 de ani in cautarea unei coerente in politicile agricole din Romania;
◊ Emilian Merce, Agricultura Romaniei. Evaluari superficiale, strategii atemporale, rezultate paradoxale ◊ Mircea Maniu, Diagnoza tranzitiei economice (1990-2000). Tranzitia si post-tranzitia in economia Romaniei. Eseu de politica economica;
◊ Paul E. Sum, Douazeci de ani de la revolutie. Evaluarea impactului asistentei democratice din partea Statelor Unite asupra Societatii Civile Romane

Colapsul regimului comunist in Romania nu a fost urmat, asa cum multi au sperat, nici de o tranzitie automata inspre democratie, nici de prosperitate economica. In cele doua decenii de post-comunism, Romania a fost caracterizata de miscari constante inainte si inapoi. Chiar daca pot fi identificate si evolutii pozitive, Romania se confrunta inca cu provocari majore: coruptie la nivel inalt, nevoia unor reforme structurale, reminiscente ale elementelor totalitariste in cadrul culturii sale politice, o infrastructura inadecvata, sisteme de sanatate si educationale deficiente, pentru a aminti doar cateva dintre acestea. Obiectivul acestui volum, care cuprinde studii ale unor specialisti romani si straini de marca, este acela de a oferi o radiografie cat mai onesta si comprehensiva asupra transformarilor produse in domenii cruciale ale societatii romanesti – economie, politica, cultura, agricultura, sanatate, media –, pe parcursul celor doua decenii postdecembriste. Diagnosticele sunt dintre cele mai severe, menite sa atraga atentia forurilor responsabile, dar si tuturor romanilor de buna credinta, in speranta ca soarta tarii nu este pecetluita si mai pot fi gasite inca solutii pentru redresarea ei. Volumul se adreseaza, asadar, deopotriva mediilor academic, social si politic, fiind accesibil si publicului larg, interesat de evolutia si soarta propriei tari.

Volumul poate fi comandat la: http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1034.

Council for European Studies conference – Montreal, 15-17 April 2010 Tuesday, Apr 13 2010 

Founded in 1970, the Council for European Studies (CES) is the leading academic organization for the study of Europe. The Council promotes and recognizes outstanding, multidisciplinary research in European Studies through a range of programs, including conferences, publications, and awards. The 2010 conference takes place in Montreal. For more details, please visit: http://www.ces.columbia.edu. Our panel discusses the role of the civil society in transitional justice. I’m talking about non-state initiatives to publicly unmask the names of former communist-era secret agents.

My talk was the first to examine a number of unofficial secret agents public identification initiatives that have taken place in the Czech Republic, Romania, Slovenia, and Poland, and contrasted them with official initiatives undertaken by state agencies in those countries. While official efforts to unmask former communist-era secret agents have been plague by legal problems, leading to the public identification of only a handful of such individuals in each of these Eastern European countries, unofficial initiatives have completely ignored the morality of disclosing such sensitive information in the absence of corroborating information from a variety of sources, notifying the named individuals to give them a chance to tell their side of the story, and even clearly distinguishing between agents and their victims. The reasons why the vigilanti chose to make public long lists of names related to the communist-era secret services, the legal consequences of such actions, and the tortuous road the information traveled from the secret archives to the public domain were all investigated in my presentation.

Katyn si destinul polonez Saturday, Apr 10 2010 

Pentru polonezi, Katyn este locul masacrului in care si-au pierdut viata peste 20,000 de ofiteri polonezi omorati cu sange rece de NKVD-ul stalinist. La exact 70 de ani de la acea tragedie, un alt eveniment nefericit decapiteaza elita politica poloneza – accidentul in care si-au pierdut viata Presedintele Lech Kaczynsky, sotia sa, directorul Institutului Memoriei Nationale (IPN) Janusz Kurtyka, alaturi de alti demnitari. Intre agentiile independente de implementare a programelor postcomuniste de “transitional justice”, IPN s-a remarcat ca cel mai activ, dar si cel mai ambitios. Creat cam in acelasi timp cu CNSAS-ul romanesc, IPN-ul polonez s-a bucurat de un mandat mult mai larg de decomunizare, combinand responsabilitati de lustratie, educatie, revelarea publica a adevarului despre trecutul comunist si, nu in ultimul rand, analiza. Pe multi dintre reprezentantii sai i-am cunoscut la diferite conferinte organizate in ultimii ani, asa cum l-am cunoscut si pe Lech Kaczynsky pe vremea cand era primarul Varsoviei. O zi trista pentru Polonia!

Insa acest incident ar putea fi, si ar trebui sa fie, scanteia mult-asteptatului dialog onest privind evenimentele care au avut loc acum 70 de ani la Katyn, un trist sat de langa granita ruso-belarusa. Desi a divizat trei generatii de polonezi si rusi, masacrul de la Katyn ramane o pagina incomplet explorata a trecutului. Obstinatia cu care rusii refuza sa-si asume responsabilitatea in acest caz (decenii la rand Moscova a dat vina pe Germania nazista) este acompaniata de obstinatia polonezilor de a nu da uitarii nedreptatea pe care au suferit-o. Prim-ministrul rus Vladimir Putin, cunoscut nu numai pentru opozitia sa constanta la orice reconsiderare a trecutului cat mai ales pentru eforturile sale de glorificare a KGB-ului, a comemorat masacrul de la Katyn alaturi de premierul polonez, Donald Tusk. Insa Putin, care se auto-declara mandru Chekist alaturi de numerosii siloviki pe care i-a promovat in ultimul deceniu in structurile administrative si birocratice ale Rusiei, nu si-a cerut scuze si nu a exprimat vreun regret pentru crimele staliniste. Este timpul ca asumarea trecutului sa ajunga si la Moscova!

Guvernul canadian a anuntat ca joi, 15 aprilie, va fi zi de doliu in memoria victimelor accidentului aviatic. Romania a stabilit ziua de doliu pentru duminica, 18 aprilie.


Modele de lustratie – un articol aparut in revista 22 (8-14 septembrie 2006) Thursday, Apr 1 2010 

de Lavinia Stan

Tarile Europei de Est nu au adoptat un model unic de lustratie pentru inlaturarea acelorasi categorii sociale din aceleasi posturi publice. Impreuna cu Roman David si Nadya Nedelsky, disting patru modele de lustratie specifice lumii post-comuniste, fiecare raspunzind unor teluri specifice, determinate de conditiile fiecarei tari. Desi diferite, toate modelele realizeaza “discontinuitatea cu trecutul”, chiar si cind permit celor vizati sa isi mentina functiile publice. Initial, lustratia a fost o procedura de contrainteligenta aplicata din anii 70 de serviciile secrete cehoslovace (Státní bezpečnost sau StB) pentru identificarea agentilor dubli. Cehoslovacia a fost de altfel prima tara post-comunista care a adoptat lustratie in 1991 pentru a indeparta fostii colaboratori secreti din functii politice publice, mediul universitar si de cercetare, conducerea unitatilor economice. Odata cu scindarea federatiei, Cehia a continuat sa implementeze lustratia, mentinind interdictia de participare la viata politica pentru categoriile identificate initial, in timp ce Slovacia a abandonat proiectul lustratiei, reluindu-l abia in 2001. Lustratia a fost adoptata in Bulgaria (1992), Albania (1993), Ungaria (1994), Polonia, (1997 si 2006) si Serbia (2003).(1)

Lustratia automata

Identificat de Ruti Teitel drept “vehicul de schimbare politica”, modelul permite noilor lideri sa se rupa de trecut prin indepartarea anumitor categorii de personal asociate vechiului regim.(2) Persoanele ce au lucrat in anumite agentii guvernamentale sau au participat la anumite activitati desfasurate de fostul regim sunt automat excluse din posturile de conducere specificate de lege. Odata ce colaborarea este stabilita, modelul nu permite decit demiterea sau retrogradarea pe o pozitie nelustrabila, de obicei inferioara. Astfel, posturi cheie ale structurii noului regim pot fi ocupate de personal nou.

Argumentele in favoarea acestui model vizeaza faptul ca cei ce au lucrat pentru structurile comuniste represive sau au facut politie politica vor continua sa faca abuz de putere, sa santajeze sau sa fie santajati, sa submineze noul sistem din interior sau sa diminueze capitalul de incredere al institutiilor in care continua sa lucreze. Mai important este ca modelul permite indreptarea vechilor nedreptati. Pentru a rectifica nedreptatile trecutului, fostelor victime li se da prioritate fata de fostii beneficiari in alocarea pozitiilor noului sistem. Astfel, dreptatea nu elimina, ci mentine diviziunile sociale, cu alti actori drept beneficiari si perdanti.

Acest tip de lustratie a fost adoptat in Cehoslovacia, Bulgaria, Albania si partial Serbia. In Cehia, curtile au limitat aplicabilitatea legii, nu insa si caracterul sau exclusiv. In Bulgaria, una dintre legi a fost validata, in timp ce in Albania legea a fost anulata. In Cehia, cei ce ocupa sau doresc sa ocupe functii publice trebuie sa depuna la Ministerul de Interne o declaratie privind colaborarea (sau lipsa de colaborare) cu politia politica si o alta declaratie ca nu apartin unor altor categorii lustrabile stipulate de lege. Daca persoana apartine categoriilor lustrate, ei trebuie sa i se desfaca contractul de munca sau sa fie retrogradata pe o pozitie nelustrabila. Certificatul de lustratie si demisia pot fi contestate la tribunal. Procesul este secret, publicul neaflind motivele demiterii. (In 2003 insa lista colaboratorilor a fost publicata oficial.)

Modelul a fost criticat de cei ce au recunoscut necesitatea schimbarii de personal, nu si a modului in care aceasta a fost operata. Dupa unii comentatori, caracterul indiscriminant al legii ar contitui o pedeapsa colectiva ce incalca drepturile fundamentale ale omului (dreptul la opinie, dreptul de a nu fi discriminat). Modelul duce la rezultate clare in mod eficient, intr-o perioada de timp scurta, pentru ca nu examineaza fiecare caz de colaborare in parte. Insa specificarea incorecta a categoriilor lustrabile face legea inoperabila sau ii limiteaza aplicabilitatea. In Cehia lustratia a dus doar la excluderea gerontocratiei comuniste si a nomenclaturii, in timp ce categoriile din zona „gri”, ale celor fara apartenenta clara la aparatul represiv de stat, au ramas neatinse. Contrar asteptarilor, vechii nomenclaturisti s-a adaptat noilor conditii, redefinindu-si loialitatile, reinventindu-si biografiile si folosing privatizarea pentru a se imbogati.

Lustratia ca recunoastere a trecutului

Modelul permite noilor lideri, daca nu pot sau nu vor sa distruga structurile administrative si de conducere ale vechiului regim, sa imbratiseze schimbarea ideologica in locul schimbarii de personal. Functionarii publici isi pot mentine pozitiile in ciuda colaborarii, cu conditia sa reveleze trecutul. Functia publica este negociata in schimbul admiterii adevarului. Se presupune ca, odata ce adevarul este aflat, publicul va putea controla cariera politica a celui deconspirat (refuzind sa-l voteze, de exemplu). Secretul care caracteriza fostul regim este revelat, iar numirile de personal sunt transparentizate. Daca persoana nu-si deconspira trecutul, isi poate da demisia fara ca motivele sa fie facute publice. Iertarea este cheia modelului. Sistemul, nu individul, s-a facut vinovat de carentele morale ale fostilor tortionari. Colaboratorii au gresit pentru ca nu au avut taria de caracter sa reziste presiunilor enorme la care au fost supusi. Insa noul regim trebuie sa le acorde o noua sansa.

Modelul a fost adoptat in Ungaria in numele protejarii drepturilor omului. In locul demiterii, lustratia a constat in identificarea publica a fostilor colaboratori. Iertarea a fost oferita in schimbul limitarii sferei personale fara a deschide posibilitatea santajului si a abuzului de putere, deoarece s-a considerat ca persoanele publice au dreptul la mai putin spatiu privat, lucru confirmat de Curtea Constitutionala a Ungariei si de hotaririle Curtii Europene ale Drepturilor Omului. Functionarii publici din posturile specificate de legea lustratiei sunt verificati in ce priveste apartenenta la aparatul de represiune comunist si la Partidul Nazist. Daca un complet de trei judecatori gaseste functionarul vinovat de colaborare, acestuia i se cere sa demisioneze intr-un timp dat. Inculpatul poate cere reexaminarea cazului sau. In cazul refuzului de a demisiona, numele persoanei este publicat in echivalentul Monitorului Oficial si facut public. Caracterul legii a fost pastrat dupa verificarea constitutionalitatii sale in 1994 si amendamentele din 1996 si 2002. Modelul a fost adoptat in Serbia pentru verificarea inaltilor demnitari de stat.

Lustratia ca recunoastere a trecutului ofera posibilitatea apropierii si impacarii intre noile si vechile elite politice si corespunde cerintelor democratice prin aceea ca acorda sanse egale tuturor cetatenilor, indiferent de activitatea lor trecuta, de a beneficia un nou inceput sub noul regim. Insa acest tip de lustratie perpetueaza vechile scindari sociale sub un alt nume. In 2002, cind citiva membri de guvern au fost deconspirati drept fosti colaboratori, modelul unguresc a fost criticat ca ineficient, mai ales ca se bazeaza, la fel ca si lustratia automata, pe informatia din arhivele secrete, ce pot fi incomplete, modificate, inaccesibile sau greu de interpretat.

Lustratia ca reconciliere

Rezultat al negocierilor politice si al imposibilitatii de a sanctiona crimele trecutului prin intermediul curtilor de justitie, modelul este determinat de raportul de forte dintre reprezentantii vechiului si noului regim in primele etape ale tranzitiei post-autoritare. Aceasta lustratie este prezentata drept capabila sa promoveze reconcilierea nationala si compromisul politic, atenuind atit spiritul revansard al fostelor victime cit si gravitatea politicilor impuse de regimul autocrat. Similar cu comisiile de adevar sud-africane, lustratia permite vechilor elite sa-si pastreze functiile prin recunoasterea si revelarea publica a trecutului.

In virtutea legii lustratiei din 1997, fostii colaboratori ai politiei politice poloneze (Slujba Bespieczenstwa or SB) pot detine pozitii influente in noul regim, daca ei insisi isi deconspira trecutul. Declaratiile functionarilor publici sunt verificate de Curtea de Lustratie. Fostii colaboratori pot spune adevarul (si mentine functia chiar si cind au comis cele mai mari orori) sau pot nega (si risca sa fie demisi). Nimeni nu este obligat sa se supuna verificarilor, putind alege demisia sau transferul in pozitii nelustrabile. Atit revelarea trecutului, cit si descoperirea minciunii sunt facute publice. Ca si modelul precedent, acesta permite adevarului sa devina public, insa deconspirarea este facuta de persoana verificata, nu de institutiile statului. Declaratile reprezinta un test de loialitate fata de noul regim, stind marturie pentru schimbarea de atitudine a celui verificat. Recunoasterea trecutului dovedeste o schimbare de pozitie si arata ca fostul colaborator isi condamna trecutul. Prin declaratie, verificatul demonstreaza ca merita o a doua sansa.

In Polonia tortionarii nu si-au putut confrunta victimele pentru a cere iertare, ca in Africa de Sud. Declaratiile au fost verificate la cererea procurorului de lustratie. Curtea de Lustratie decidea daca declaratia corespundea sau nu adevarului, daca persoana spusese adevarul sau mintise. Roman David considera ca persoanele publice se imparteau in trei grupuri: cei ce nu colaborasera cu organele de securitate, cei ce colaborasera dar isi recunoscusera trecutul, si cei ce isi ascunsesera colaborarea. Al doilea grup dovedise o schimbare de mentalitate si isi cistigase dreptul de a-si mentine functiile, in timp ce al treilea era destituit si impiedicat sa ocupe functii in administratia publica si in guvern pentru urmatorii zece ani. Deciziile curtii nu puteau fi contestate, motivele si consecintele colaborarii nu au fost facute publice, opinia publica a fost informata doar partial despre resorturile represiunii si abuzurile institutiilor comuniste.

Lustratia mixta

Sustinatorii modelelor ne-automate de lustratie insista asupra potentialului lor de a evita conflictul, a adresa mostenirea trecutului si a permite expertilor sa fie pastrati in administratia publica. Lustratia mixta adreseaza unele dintre carentele modelelor anterioare prin aceea ca permite examinarea individuala a cazurilor. Stabilirea colaborarii nu duce automat la demitere, care poate fi evitata daca fostii colaboratori dovedesc ca pot inspira incredere. In functie de conditiile carora le fac fata, autoritatile pot sau nu acorda o a doua sansa, de la caz la caz, permitind schimbarea selectiva de personal.

In Germania, Tratatul de Unificare a stabilit cadrul legal de implementare a lustratiei mixte. Persoanele ce doreau sa ocupe posturi publice trebuiau sa raspunda la un set de intrebari privind colaborarea cu organele Stasi si permita verificarea trecutului lor. La fel ca declaratiile poloneze, chestionarul era un test de loialitate, dar consecintele recunoasterii trecutului au depins de natura activitatilor depuse sub regimul comunist si fluctuatiile pietii muncii post-comuniste. Cei ce si-au ascuns trecutul au fost deseori, dar nu intotdeauna, indepartati din functii. Cei ce admiteau au putut sa-si mentina functiile, insa au fost si exceptii. S-a considerat ca examinarea fiecarui caz in parte si aplicarea unor sanctiuni diferite de la caz la caz era mai justa, recunostea ca raspunderea e individuala, nu colectiva, si permitea flexibilitate cind numarul aplicantilor depasea numarul posturilor. Dar diferentele mari intre deciziile aplicate in cazuri similare a dat nastere la probleme privind legitimitatea si justetea procedurii. Deseori geografia a determinat verdictele finale, permitind inlaturarea fostilor colaboratori din marile orase si mentinerea lor in provincie, unde mai putine cadre calificate puteau ocupa posturile devenite vacante. Conform unor studii recente, Saxonia si Turingia au aplicat lustratia pentru schimbare de personal, in timp ce Brandenburg i-a protejat pe fostii colaboratori.

Experienta celorlalte tari est europene demonstreaza ca lustratia este si principiu, si instrument, si ca ea a dus la schimbari partiale de personal chiar si in tarile unde a fost aplicat modelul de lustratie automata in primii ani ai tranzitiei post-comuniste. Lustratiile tirzii pot fi la fel de eficiente ca lustratiile timpurii in a-si atinge obiectivele (fie schimbarea de personal, fie schimbarea ideologica), daca sunt formulate inteligente.

(1) Textul se bazeaza pe dezbaterea privind lustratia ocazionata de conferinta organizata de International Political Science Association, Fukuoka, Japonia, 9-13 iulie 2006 si materiale nepublicate inca de David, Nedelsky si Stan. Vezi si Lavinia Stan, coord, Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union (Londra: Routledge, 2009).
(2) Ruti Teitel, Transitional Justice (Oxford: Oxford University Press, 2000).