La douazeci de ani de la caderea regimului comunist, intr-o perioada in care asumarea trecutului se afla in atentia publicului ca urmare a reorganizarii unor importante institutii guvernamentale dedicate acestui proces, ar trebui ca cercetatorii, academicii si reprezentantii societatii civile romanesti sa faca un bilant al eforturilor, realizarilor si esecurilor inregistrate in ultimele doua decenii in ceea ce priveste investigarea regimului comunist si analizarea modului in care Romania postcomunista s-a raportat la el. Nefiind istoric, ma voi limita la a examina aici “dreptatea de tranzitie” romaneasca si a recomanda cateva directii noi care ar trebui sa fie avute in vedere.

Putini pot disputa un adevar evident – per total, Romania a facut mai putin si mai tarziu in ceea ce priveste asumarea trecutului comunist decat alte tari est-europene, un handicap la care au contribuit atat statul, cat si societatea civila. Daca ar fi sa amintim metodele de asumare a trecutului in ordinea importantei care li se acorda in literatura de specialitate (vestica), scorul Romaniei este modest. Tara nu au implementat lustratia pentru marginalizarea fostilor factori de decizie comunisti si a agentilor Securitatii din spatiul public postcomunist. Ca atare, elitele comuniste s-au reprodus (mai degraba decat sa se reinnoiasca) in domeniile politic, juridic si academic, pentru a numi doar cateva. Nici macar o mana dintre toate procesele penale organizate pana acum nu se refera la crimele regimului comunist de dinainte de 1989, nici un proces nu a vizat tortionarii notorii sau liderii de varf ai dictaturii, iar procesele revolutiei au ocolit orase in care evenimente cheie au avut loc in acele zile (inclusiv Bucurestiul). Romania are recordul dubios de a fi singura tara europeana unde un show-trial (cel al cuplului Ceausescu) a fost organizat in 1989 cu incalcarea celor mai elementare principii legale. Restituirea proprietatilor confiscate abuziv a fost deblocata tarziu, prin oferirea de compensatii financiare in locul proprietatilor in natura si doar sub presiunea CEDO. Reabilitarea fostilor detinuti politici intarzie, criminalitatea regimului comunist nu a fost recunoscuta legal, dimensiunea centrala a “reconcilierii” nu a fost nici macar luata in discutie, iar compensatiile financiare pentru suferintele indurate in inchisori nu au fost acordate. O serie de alte propuneri nu au primit suport semnificativ din partea societatii civile sau a guvernului (reducerea pensiilor fostilor securisti si nomenclaturisti, organizarea procesului comunismului), in timp ce alte metode de redresare a trecutului raman complet neexplorate (reparatiile, reintegrarile, apologiile sau proiectele neoficiale de stabilire a adevarului istoric, pentru a aminti doar cateva).

Realizarile nu lipsesc, dar ele au venit cu intarziere sau au fost incomplete. Arhivele secrete au fost partial deschise publicului dupa anul 2001, dar chiar si astazi unele dosare cheie nu pot fi citite integral. In ultimii ani, un numar de identificari publice ale fostilor agenti secreti au fost operate atat de catre guvern (prin CNSAS), cat si de catre actorii ne-guvernamentali (prin intermediul controversatelor Armaghedoane), insa ritmul si acuratetea lor lasa de dorit. Constituita la 17 ani dupa caderea comunismului, Comisia Tismaneanu a reusit sa se achite cu brio de sarcina sa politica de a prezenta raportul pe baza caruia presedintele Romaniei a condamnat crimele regimului comunist, insa recomandarile sale au fost in mare parte ignorate de clasa politica. Exhumarile operate sub egida IICCR-ului au subliniat contributia investigatiilor forensice la reexaminarea trecutului si un nou manual de istorie pentru licee a fost publicat, insa ambele initiative au avut loc doar recent, la mai mult de 15 ani dupa schimbarea de regim. Guvernul roman nu a avut vointa sa construiasca un monument al victimelor comunismului sau sa finanteze transformarea fostelor inchisori in muzee, insa Asociatia Fostilor Detinuti Politici a reusit sa ridice zeci de monumente inchinate fostilor detinuti politici si Memorialul Sighet a devenit o prezenta stabila in peisajul comemorativ romanesc. Anual se organizeaza expozitii si conferinte pe teme relevante asumarii trecutului, insa ele au un nivel academic si intelectual si un impact public scazut, desi sunt si exceptii importante.

Dupa un deceniu de incapatanata stagnare – mai intai ca urmare a opozitiei acerbe manifestate de regimul Iliescu iar mai apoi a refuzului Conventiei Democrate de a-si traduce promisiunile in practica – in ultimii ani asumarea trecutului a fost intens politizata, riscand a fi complet delegitimata de atacurile sustinute, si in majoritate neconstructive, la care sunt supusi fiecare initiativa si fiecare initiator. Iata cateva propuneri care ar putea complementa mandatul noului IICCMER:

Reevaluarea surselor. Fara a nega contributia analizei documentelor de arhiva, a dosarelor secrete, a jurnalelor si corespondentei personale si a literaturii epocii, as pleda pentru o mai buna utilizare a altor metode de colectare de date. O diversitate de metode nu poate decat sa intareasca validitatea cadrului teoretic prin care intelegem natura represiunii comuniste. Secondary sources, privilegiate pana acum in studiile romanesti, pot si trebuie sa fie complementate de primary sources pe care le putem genera atata timp cat martorii directi ai comunismului mai sunt printre noi. Salutarele eforturi ale Laviniei Betea de a intervieva in program sustinut membrii fostei nomenclaturi comuniste nu au fost emulate de alti istorici, desi acesti subiecti nu vor mai fi langa noi pentru mult timp si disparitia lor ne va priva de perspectiva personala a ceea ce a insemnat “a lucra in sistem”. Sunt insa si alte categorii sociale ale caror amintiri merita a fi consemnate, cu pixul, pe banda de magnetofon sau prin film: fostii agenti si informatori ai Securitatii, fostii membri de partid, utecisti, pionieri si soimi, fostii diplomati, fostii propagandisti, fostele cadre militare si fostii gardieni, fosta directocratie, fostii profesori de socialism stiintific, fostele victime (nu numai scriitorii, dar si cei care au incercat sa treaca granita, care s-au opus colectivizarii sau care s-au ales cu dosare de urmarire din varii motive), fostii absolventi romani ai universitatilor sovietice, sotiile sovietice pe care multi dintre ei le-au adus in Romania dupa terminarea studiilor, strainii (italieni, greci) care au fost nevoiti sa se refugieze in Romania datorita convingerilor lor marxiste, etc. Istoria orala poate fi o inepuizabila “sursa de surse” care, daca este utilizata corect si riguros, ne va oferi cheia decodarii documentelor scrise, a ceea ce arhivele ne spun si a ceea ce ele lasa sub tacere. Acest efort poate parea trivial din perspectiva generatiilor de azi, insa el va fi de un nepretuit ajutor generatiilor viitoare.

Reevaluarea metodelor. Datorita accentului pus pe sursele secundare, analiza calitativa de text a fost pana acum metoda preferata de lucru pentru studiile privind comunismul romanesc si dreptatea de tranzitie. Insa evantaiul metodologic este mult mai larg, iar o utilizare eficienta a sa ar putea oferi perspective noi asupra fenomenului comunist romanesc si ar putea racorda cercetarea romaneasca la cea occidentala. Desi mai dificil de organizat, din cauza lipsei de date si a dificultatii de interpretare a lor, analizele cantitative pot suplimenta exegeza de text, evaluand temporal si teritorial numarul de victime si de incalcari ale drepturilor omului sub regimul comunist, prapastia crescanda dintre realitatile socio-economice si proiectiile ideologice ale regimului, tendintele reformatoare vs. staliniste, tensiunile dezvoltate in timp intre centru, provincie si local, economia Gulagului romanesc, corelatiile dintre pozitia ideologica a procurorilor si judecatorilor si sentintele date in procesele politice la care acestia au luat parte, motivele care au stat la baza recrutarii unora, dar nu a altora, de catre partid si Securitate, etc. Modelele statistice pot umple golurile de informatii brute, ajutandu-ne sa estimam acolo unde nu ne putem exprima cu certitudine. Analiza de text poate si ea sa mearga mai departe decat exegezele subiective propuse pana acum. Content analysis, o analiza de continut ceva mai sofisticata decat simpla insiruire de termeni colectati din documentele scrise, a fost utilizata cu succes pentru evaluarea altor regimuri criminale (apartheid in Africa de Sud, de exemplu) si poate fi folosita si pentru intelegerea discursului, a intentiilor, a ratiunilor si a politicilor publice comuniste. In plus, bisturiul cu care se diseca crimele comunismului trebuie sa fie unul fin, capabil sa prezinte o imagine nuantata a unui sistem care a facut multe victime, dar a fost sustinut puternic de societate (Romania a avut una dintre cele mai mari procente de aderare la Partidul Comunist si una dintre ratele cele mai mici de opozitie politica).

Reevaluarea cadrelor analitice. Cu riscul de a-mi supara colegii romani, pledez pentru considerarea unor cadre analitice imprumutate din alte domenii decat cele umaniste, pentru acordarea unei mai mari atentii analizelor empirice, pentru o departajare clara a contributiei pe care studiile inductive si deductive o pot avea la elucidarea regimului totalitar din Romania, pentru analiza si nu descriere, pentru crearea de teorii si stabilirea de corelatii si nu simpla raportare a unor detalii considerate importante in sine, pentru aplicarea la cazul romanesc a multelor cadre teoretice dezvoltate pana in prezent in literatura occidentala, pentru abandonarea exceptionalismului romanesc, pentru intelegerea comparativa a realitatilor din regiune si pentru un efort sustinut de a iesi din cadrele locale si a dialoga cu autorii occidentali. De exemplu, autorii romani nu s-au implicat in viguroasa dezbatere privind factorii care determina progresul “dreptatii de tranzitie” est-europene, in discutia mai larga care are acum loc pe marginea definirii conceptului de “transitional justice” sau in proiectul gigantic lansat de Comisia Europeana pe marginea memoriei totalitare in spatiul european. As pleda si pentru o cercetare riguroasa – una plictisitoare, ingusta, seaca, lipsita de sarm si cuvinte cautate, insa bazata pe fundamentele metodelor de cercetare care inca nu sunt studiate amanuntit in nici o facultate din Romania – in locul nesfarsitelor polemici, luari de pozitie, opinii personale, replici usturatoare si recenzii rautacioase. Cercetare, nu literatura; obiectivitate, nu spirit de grup si fronda; onestitate, nu ultimul cuvant in materie; profesionalism, nu popularitate.

Reevaluarea tematicilor. Deja noul institut are un mandat extins la cercetarea regimului communist, a memoriei emigratiei si a revolutiei din 1989. Numai in timp se va vedea daca aceste trei mari teme de cercetare pot fi imbinate armonios, daca prilejuiesc o abordare interdisciplinara, pluri-tematica si multi-teoretica a traumelor recente pe care Romania le-a suferit ca urmare a regimului communist. Acest mandatul extins le ofera colaboratorilor institutului o gama mai diversa de teme de cercetare, insa ordinea in care acestea vor fi abordate va fi interpretata de opinia publica drept o prioritarizare nedreapta a anumitor suferinte si o amanare nejustificata a investigarii altora. Tocmai de aceea, o reevaluare si o reprioritarizare a tematicilor poate demonstra buna credinta, obiectivitate si “committment” pentru asumarea trecutului. Baza ideologica a regimului, cenzura, recuperarea autorilor interzisi sunt importante, dar prioritare in special pentru mediile intelectuale, fiind lipsite de urgenta in ochii populatiei largi, ale carei preocupari din timpul regimului comunist, relatii de simbioza/rezistenta/opozitie cu el, suferinte/bucurii sub el au fost uneori semnificativ diferite fata de cele ale intelectualilor. Somajul ascuns al anilor ’80, politica pro-natalista, inregimentarea in uzine, mizeria economica, politica si morala de zi cu zi, navetismul, stramutarea de la sat in cartierele marginase mizerabile sunt teme de interes pentru o audienta mai larga, importanta in sine pentru ca amintirile sale nostalgice despre comunism formeaza baza electorala a succesorilor PCR-ului.

Reevaluarea legaturilor cu societatea civila. Nu in ultimul rand, pledez pentru legaturi mai stranse cu societatea civila si o agenda de cercetare care sa se adreseze in egala masura atat unui public larg, cat si cercetatorilor atenti ai fenomenuluin dictatorial. Ca politolog, cred ca “dreptatea de tranzitie” trebuie sa imbine cercetari istorice obiective si lipsite de pasiune cu o agenda politica clara care sa dea voce, si satisfactie, grupurilor victimizate, sa avantajeze politicienii care sustin procesul de asumare a trecutului si sa-i penalizeze pe cei care i se impotrivesc. Numai printr-o cooptare a societatii civile in acest proces si o mutare a accentului de pe “adevar” pe “dreptate” si “reconciliere”, de pe stat pe societate civila, poate Romania sa scape de handicapul pe care-l inregistreaza in “transitional justice.”

Advertisements