Draga Vladimir,

Intamplarea face ca interventia noastra sa vina dupa ce destula cerneala s-a scurs cu mult folos pe marginea definirii si analizarii resentimentului, asa incat ne-a fost greu sa gasim nisa unei contributii originale. Sa rezumam succint pozitiile ridicate pana acum, elocvent si generos, de participantii la acest schimb de idei.

Resentimentul este o suburbie a urii ce predispune la huliganism (Ioan T. Morar), o zvacnire schizoida psihopatologica in nevoie de tratament urgent (Dragos Aligica), un indiscret si asurzitor secret vinovat ce se bucura de o prodigioasa cariera publica (Traian Ungureanu), un rictus de cloroformare si defaimare publica a elitelor intelectuale (Tom Gallagher), un impuls politic nesanatos “deplasat succesiv de la nationalismul folcloric, la pasunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mandria demonstrativa a ‘saracismului’ promovat de Ion Iliescu” (Traian Ungureanu), o manifestare a vulgaritatii crase, a “linsajului mediatic, intolerantei si violentei simbolice” (Ioan Stanomir), morala sclavilor (Teodor Baconsky) sau chiar numele jocului politic romanesc (Sever Voinescu). Spre deosebire de ura – o stare emotiva navalnica, cotropitoare si acaparatoare – resentimentul este statut, retractil si pasiv (Mihai Sora). Aceasta plaga a sufletului se numara printre cauzele ridicarii regimului comunist, atunci cand ea se manifesta ca resentiment popular contra elitelor (Viorel Padina), ale uriasei “pacaleli de sine” generate de egalitarismul comunist si de scoala cu pretentii de universalitate, atunci cand ii indeamna pe oameni sa creada ca “au dreptul moral la orice gratificatie pe care lumea din jur o poate da” (Mircea Cartarescu), ale dispretului pentru drepturile omului si statul de drept, atunci cand alimenteaza atmosfera postcomunista “de ura, de injurii, de calomnii care pare fara de sfarsit” (Iulia Motoc) si/sau ale primitivismului, atunci cand “cauta sa deghizeze in straie onorabile setea de revansa pe care … o alimenteaza din fundal” (Horia Roman Patapievici). Raca si invidia cultiva “colectivismul, ingramadeala, josnica gregaritate” (Mihai Neamtu) si “o lume bolnava, o lume pe dos, o lume in care nu se poate respira” (Mircea Cartarescu).

Resentimentarii sunt dezaxatii psihic, in sensul clinic al cuvantului, care au invadat spatiul public romanesc, devenit un nou balamuc (Dragos Aligica), jurnalistii, juristii si intelectualii care “au profitat de valul democratic atata timp cat a servit intereselor lor profesionale” (Tom Gallagher), oamenii munciti, comuni, nivelati de viata la bloc, cu subite veleitati de vigilanti (Traian Ungureanu), societatile nesigure pe sine, precum cea romaneasca, unde “imitatia, falsificarea si degradarea valorilor raman ocupatii sociale masive” (Traian Ungureanu), neconsolatii care nu s-au impacat cu schimbarea de regim si regreta comunismul si cei care s-au maturizat abia dupa 1990 (Cristian Preda), cartitorii si barfitorii “depasiti in statura, stil, faima, elocventa, amenitate, har sau inteligenta” (Mihai Neamtu), cei care doresc o “egalitate a neantului” stricand locul, pangarind aerul si otravind apa (Marta Petreu), sau cei care se simt jigniti din nastere, neconsolabili, inferiori, cei care nu-si accepta originea, resping solidaritatea si “detesta superioritatea altuia, pe care-l transforma, pentru a se justifica, in model negativ” (Teodor Baconsky). In Romania, victimele lor sunt asa-numitii intelectuali pro-Basescu transformati in inamici publici prin adoptarea unei pozitii critice “fata de lupta pentru putere dintre o elita transpartinica coeziva si un presedinte indecis, cu partidul sau neinspirat” (Tom Gallagher) si/sau cei “putini care reusesc, care au realizari, care-au facut ceva in viata” (Mircea Cartarescu). In Franta, pica se traduce prin antiamericanismul galic, virulent si obsesiv (Bogdan Calinescu).

Dupa cum s-a spus deja, resentimentul are caracteristici specifice, care-i alimenteaza nocivitatea, permanenta si violenta. Aceasta dispozitie sufleteasca seamana a scapegoating, pentru ca ea “pleaca mereu de la o experienta negativa pentru care cineva usor de identificat este responsabil” si se “dezvolta baroc si se hraneste cu sine insusi fara, insa, a se epuiza” (Sever Voinescu). Printre atributele sale transcendentale se numara “o inversiune subiectiva a semnificatiei structurilor obiective, o distorsiune optica generata de o distorsiune cardiaca, o incapacitate de a accepta ierarhia inteligibila a lumii” (Vlad Muresan). In plus, ea ocazioneaza castigarea de “notorietate doar pe contrasens” (Mihai Neamtu). Ba mai mult, in Romania “ura a devenit sistem, face deja parte, ca un drog, din insusi metabolismul vietii noastre nationale”, dand “fiecaruia iluzia exagerata a valorii personale, inzestrandu-l cu un ego nerezonabil de mare” (Mircea Cartarescu).

Pentru unii comentatori, resentimentul nu are remediu, deoarece el este constitutiv naturii umane (Sorin Lavric); pentru altii, el ar putea fi combatut de umor si amor (Sever Voinescu), de o necontenita cizelare interioara din partea ranchiunosului si de rugaciuni fierbinti si binevoitoare din partea victimei sale (Marta Petreu), sau de o “cultura a admiratiei dezinteresate”, “o impacare cu propriul destin”, “o recalibrare a ambitiilor si o domolire a ravnei distructive” (Mihai Neamtu). Pe scurt, salvarea ranchiunosilor care nu vor sa moara asfixiati de resentiment s-ar gasi “intre duhul lui Antonie cel Mare si biciul lui Zarathustra” (Teodor Baconsky).

Resentimentul duce cu gandul la “capra vecinului”, la “indivia patriotilor”, la “ura de moarte”, “ura de sine insusi”, la raca, ranchiuna, dispret, intoleranta, calomnie, mediocritate, frustrare, animozitate, tafna perpetua, la “tinerea de minte a raului”. Insa exista diferente intre acesti termeni, a caror ignorare ascunde nebanuite implicatii. Resentimentul se pozitioneaza (resentimentar?) in gama crescendoului ce conduce de la frustrare (sesizarea inegalitatii de sanse, mijloace sau rezultate) si pica (imboldul de a-l pune la indoiala pe celalalt), pana la raca (ticul de a-i nega constant celuilalt realizarile si atributele pozitive), culminand in ura (impulsul galopant de a-l distruge pe celalalt cu orice chip si prin orice mijloc). Comparat cu ura – ale carei accente sunt viscerale, violente, chiar criminale, acel overkill la care unul dintre noi s-a referit intr-un articol recent – resentimentul este o dispozitie de salon, o manusa purtata de lumea buna, care se mentine intr-un registru comportamental decent si civilizat, cenzurand in acelasi timp si personajul catre care ranchiuna este indreptata. Ura presupune o dedicatie, o constanta a sentimentelor pe care resentimentul o intrevede doar ca posibilitate, nu ca realitate. Uram cu trup si suflet, din inima, dar suntem resentimentari din varful buzelor si coada ochiului. Comparat cu amorfa senzatie de pica, care de multe ori nici nu stie spre cine se indreapta, resentimentul este conturat precis si directionat clar. Daca pica este conjucturala si impulsiva, resentimentul este circumscris si dedicat.

Limba romana nu ofera prea mult sprijin pentru intelegerea resorturilor intime ale resentimentului, de vreme ce intre ‘sentiment’ si ‘resentiment’ relatia este la fel de imprecisa ca intre ‘dus’ si ‘redus’ (nu si intre ‘luat’ si ‘reluat’). Insa ‘resentimentul’ romanesc are ecou in englezescul ‘resent’, a carui plaja de utilizare se extinde dincolo de persoane (I resent you), la stari de fapt (I resent this city), meteorologie cotidiana (I resent the rain), actiuni (I resent his coming) si lucruri (I resent my job). Ceea ce termenul englez nu implica este pasiunea, urgenta si radicalizarea atasate resentimentului romanesc. In spectrul mioritic, pe piciorul de plai mult laudat, poti avea resentiment numai fata de o persoana, nu si fata de o broasca, o strada, fata de vreme sau lucruri neinsufletite.

Toata pasiunea si dedicatia puse in slujba resentimentului si-ar gasi o mai buna utilizare daca societatea, elita politica si intelectualitatea Romaniei ar avea un proiect comun, bazat pe viziune, valori si vointa (politica). In loc sa se canibalizeze intre ei, subminandu-se reciproc prin cavalcade resentimentare, romanii ar face bine sa iasa din mica “bubble” in care-si duc ingustele dezbateri politice si sa se raporteze cu franchete si deschidere la spatiul european din care fac parte. In mod ironic, indata ce a pasit in Europa in 2007, Romania si-a intors fata de la ea, abjurand principiile fundamentale simbolizate de aceasta: toleranta, deschidere, franchete, onestitate. Daca generatia interbelica si-a pus serios problema depasirii handicapului “culturii mici”, romanii postcomunisti s-au complacut in vana certitudine ca Romania este o tara de prima mana. Conform unui recent sondaj, o majoritate a studentilor romani crede ca sistemul universitar este comparabil cu cel vest-european, in ciuda carentelor evidente ale primului fata de al doilea. O majoritate a universitarilor romani insista sa se prezinte pompos cu imposibil-de-lungul-titlu de “profesori universitari doctori” – care publica intregi carti, nu biete articole, dupa cum ni s-a explicat ritos – desi cercetarea romaneasca ramane nereflectata in revistele internationale de prima mana. La fel, Romania are extraordinar de multi intelectuali capabili sa vorbeasca pe orice tema data (care intelectual ce se respecta nu este si analist politic, si teolog de ocazie, si economist de sertar?), dar este in criza acuta de specialisti autorizati sa abordeze in cunostinta de cauza domeniile specifice. Resentimentele unora fata de altii fac ca sa nu putem vorbi de o generatie a primelor doua decenii postcomuniste, un timp mort de motor neturat, ci de mici grupuri, grupuscule, coterii, simpatii. In lipsa proiectului comun, Romania nu va putea depasi handicapul culturii mici, incertitudinile in care se zbate si resentimentul ce pare ca o domina.

Lavinia Stan si Lucian Turcescu

Available also at: http://tismaneanu.wordpress.com/2009/09/16/cum-sa-depasim-resentimentul-un-eseu-de-lavinia-stan-si-robert-turcescu/

Advertisements