Alchimia epurarilor Saturday, Sep 26 2009 

Nu de putine ori s-a afirmat ca lustratia ar fi o metoda de asumare a trecutului recent complet noua, specifica exclusiv Europei post-communiste (mai precis, acelor tari est europene ce au ales sa o implementeze). Se ignora faptul ca lustratia este o simpla categorie a unui fenomen mai larg, raspandit pe toate continentele si prezent in diverse perioade de timp. Acest fenomen este reprezentat de epurarile/concedierile fortate, determinate de criterii eminamente politice (ceea ce limba engleza descrie concis drept “purges”). Perspectiva comparata adoptata de volumul Justice as Prevention: Vetting Public Employees in Transitional Societies, publicat sub egida prestigiosului International Center for Transitional Justice din New York ca ghid practic de de-Baathificare a Irakului, combate exact acest caracter pretins exceptional al lustratiilor est europene.

Ce putem afla despre lustratie din literatura care ne sta la dispozitie? In primul rand, ca numele sau vine fie de la latinul lustratio (cf. Cynthia Horne si Margaret Levi), folosit pentru purificarile religioase, fie de la termenul cehoslovac lustrace (Roman David), utilizat in secret de insasi temuta politie politica a regimului comunist, Statni bezpecnost, pentru propriul efort de a “curata” reteaua de informatori de agentii dubli, neloiali sau lipsiti de zel. In al doilea rand, ca acest proces caracterizeaza asumarea trecutului recent aproape in totalitatea sa (Kieran Williams, John P. Moran, Aleks Szczerbiak, Helga Welsh si Monika Nalepa), presupunere infirmata de realitate. Tarile care au implementat lustratia si-ar fi asumat trecutul comunist; cele care au evitat-o, nu ar fi facut nimic in privinta trecutului. In al treilea rand, ca eficacitatea sa depinde de numarul persoanelor lustrate si al pozitiilor in care acestia nu mai pot fi numiti sau alesi (cf. Roman David si Monika Nalepa). Si nu in ultimul rand, ca ea este fie o masura democratizatoare, deoarece reinnoieste clasa politica prin indepartarea elementelor ostile noului sistem prin promovarea altora loiale acestuia, fie o politica ce submineaza democratia, deoarece incalca drepturile fundamentale ale unor cetateni (tocmai cei care nu au respectat drepturile pe care le cer cu obstinatie).

Colaboratorii volumului Justice as Prevention aduc o perspectiva practica noua si introduc studii de caz pe care literatura centrata strict pe Europa de Est le-a ignorat pana in prezent. In acest exercitiu, autorii propun si o prima definitie a epurarilor, intelese ca „dreptate administrativa”, adica „modalitati de evaluare a integritatii – inclusiv prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului – cu scopul de a determina calificarea pentru functiile publice”. Deseori, noile democratii folosesc asemenea modalitati pentru a exclude functionarii corupti, incompetenti sau abuzivi. Prin epurari se spera sa se restabileasca increderea publicului in administratia publica, sa fie relegitimate institutii guvernamentale implicate in incalcari ale drepturilor omului, sa fie distruse structurile care se fac responsabile pentru abuzuri serioase si sa fie indepartate obstacolele ce stau in calea reformelor de tranzitie.

Argentina, El Salvador, Chile, Africa de Sud, Grecia, Bosnia, Polonia, Ungaria, Cehia si Germania ofera prilejul unor concluzii comparative. Daca uneori epurarile au afectat si administratia publica, sistemul bancar, mass media si universitatile, in toate tarile studiate ele au afectat preponderent justitia si serviciile de informatii, principalele structuri implicate odinioara in incalcari ale drepturilor omului. Daca in Europa de Est epurarile au vizat in general persoane care au abuzat increderea publica fara a comite crime atroce, in Grecia si America Latina ele i-au avut ca tinta pe sustinatorii activi ai juntei militare. Daca uneori epurarile au dus la concedieri, alteori au condus la pensionari fortate, transferuri in pozitii nesemnificative, anularea promovarilor sau suspendari temporare din functie. Daca unele tari au epurat sectoare intregi, altele au lustrat doar pe cel mai strategic (serviciile de informatii sau justitia). Daca unele epurari au fost de scurta durata (zece luni in Grecia), altele s-au extins pe mai multi ani (indefinit in Cehia si zece ani in Polonia, intre 1997 si 2007). Daca majoritatea tarilor au adoptat aceleasi criterii de epurare/lustrare pe intreg teritoriul lor, in Germania procesul a fost descentralizat la nivel de lander, permitand unor regiuni sa nu lustreze pe nimeni, iar altora sa-i lustreze pe foarte multi. In toate tarile studiate epurarile au avut caracter politic, au fost adoptate relativ imediat dupa prabusirea regimului autoritar si au fost rezultatul unui compromis intre noile si vechile elite.

Cazul Argentinei exemplifica primejdiile politicilor incrementale, care pot duce la subminarea conditiilor de relegitimare a institutiilor guvernamentale, dar arata modul in care mecanisme de epurare precum Junta de Calificaciones (comisia de calificare) au putut fi eficiente fara a atrage prea mult interes din partea publicului larg. El Salvador arata limitarile improvizarii si a organizarii campaniilor de epurare intr-un context de maxima instabilitate politica in principal ca urmare a interventiei comunitatii internationale. Acolo, unele institutii au fost abolite complet, ducand la concedieri masive si „lustrari” radicale. Exemplul Africii de Sud sugereaza ca epurari informale progresive pot avea loc chiar si in lipsa unui cadrul legislativ adecvat, prin „rationalizari” de posturi si aplicarea unei discriminari pozitive in armata si justitie. Epurarea diferentiata este specifica Greciei: ea nu se desfasoara dupa un acelasi criteriu aplicat tuturor institutiilor de stat, ci este diferentiata ca severitate si amploare in functie de importanta acordata unei anumite institutii in sustinerea vechiului regim si construirea celui nou.

Justice as Prevention arata ca epurarile nu trebuie sa fie privite nici ca scop in sine, nici ca politici unidimensionale, ci ca rezultate indirecte, colaterale, ale unor alte metode de asumare a trecutului recent. Ele sunt cu atat mai importante cu cat institutiile publice joaca roluri cheie in procesul de democratizare. In ceea ce priveste eficacitatea epurarilor, aceasta deseori nu poate fi anticipata, ci va depinde de vointa politica, contextul international, legalitatea sa si acuratetea identificarii persoanelor cu un trecut patat. Desi oferind un cadru teoretic destul de subred si bazandu-se pe o selectie oarecum aleatorie de cazuri (selectie ce ignora „non-cases”, tarile care, prin refuzul lor, ne pot spune multe despre conditiile in care o metoda de asumare a trecutului este privita ca impractica), volumul este demn de mentionat, fiind primul care compara in mod sistematic lustratia cu epurarile. El se inscrie in linia contributiilor practice aduse recent de organizatii internationale precum OSCE.

Alexander Mayer-Rieckh si Paolo de Greiff, coord., Justice as Prevention: Vetting Public Employees in Transitional Societies (New York: Social Sciences Research Council, 2007), 548 pp.

Sentimentul…resentimentului. O scrisoare pentru Vladimir Tismaneanu Friday, Sep 18 2009 

Draga Vladimir,

Intamplarea face ca interventia noastra sa vina dupa ce destula cerneala s-a scurs cu mult folos pe marginea definirii si analizarii resentimentului, asa incat ne-a fost greu sa gasim nisa unei contributii originale. Sa rezumam succint pozitiile ridicate pana acum, elocvent si generos, de participantii la acest schimb de idei.

Resentimentul este o suburbie a urii ce predispune la huliganism (Ioan T. Morar), o zvacnire schizoida psihopatologica in nevoie de tratament urgent (Dragos Aligica), un indiscret si asurzitor secret vinovat ce se bucura de o prodigioasa cariera publica (Traian Ungureanu), un rictus de cloroformare si defaimare publica a elitelor intelectuale (Tom Gallagher), un impuls politic nesanatos “deplasat succesiv de la nationalismul folcloric, la pasunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mandria demonstrativa a ‘saracismului’ promovat de Ion Iliescu” (Traian Ungureanu), o manifestare a vulgaritatii crase, a “linsajului mediatic, intolerantei si violentei simbolice” (Ioan Stanomir), morala sclavilor (Teodor Baconsky) sau chiar numele jocului politic romanesc (Sever Voinescu). Spre deosebire de ura – o stare emotiva navalnica, cotropitoare si acaparatoare – resentimentul este statut, retractil si pasiv (Mihai Sora). Aceasta plaga a sufletului se numara printre cauzele ridicarii regimului comunist, atunci cand ea se manifesta ca resentiment popular contra elitelor (Viorel Padina), ale uriasei “pacaleli de sine” generate de egalitarismul comunist si de scoala cu pretentii de universalitate, atunci cand ii indeamna pe oameni sa creada ca “au dreptul moral la orice gratificatie pe care lumea din jur o poate da” (Mircea Cartarescu), ale dispretului pentru drepturile omului si statul de drept, atunci cand alimenteaza atmosfera postcomunista “de ura, de injurii, de calomnii care pare fara de sfarsit” (Iulia Motoc) si/sau ale primitivismului, atunci cand “cauta sa deghizeze in straie onorabile setea de revansa pe care … o alimenteaza din fundal” (Horia Roman Patapievici). Raca si invidia cultiva “colectivismul, ingramadeala, josnica gregaritate” (Mihai Neamtu) si “o lume bolnava, o lume pe dos, o lume in care nu se poate respira” (Mircea Cartarescu).

Resentimentarii sunt dezaxatii psihic, in sensul clinic al cuvantului, care au invadat spatiul public romanesc, devenit un nou balamuc (Dragos Aligica), jurnalistii, juristii si intelectualii care “au profitat de valul democratic atata timp cat a servit intereselor lor profesionale” (Tom Gallagher), oamenii munciti, comuni, nivelati de viata la bloc, cu subite veleitati de vigilanti (Traian Ungureanu), societatile nesigure pe sine, precum cea romaneasca, unde “imitatia, falsificarea si degradarea valorilor raman ocupatii sociale masive” (Traian Ungureanu), neconsolatii care nu s-au impacat cu schimbarea de regim si regreta comunismul si cei care s-au maturizat abia dupa 1990 (Cristian Preda), cartitorii si barfitorii “depasiti in statura, stil, faima, elocventa, amenitate, har sau inteligenta” (Mihai Neamtu), cei care doresc o “egalitate a neantului” stricand locul, pangarind aerul si otravind apa (Marta Petreu), sau cei care se simt jigniti din nastere, neconsolabili, inferiori, cei care nu-si accepta originea, resping solidaritatea si “detesta superioritatea altuia, pe care-l transforma, pentru a se justifica, in model negativ” (Teodor Baconsky). In Romania, victimele lor sunt asa-numitii intelectuali pro-Basescu transformati in inamici publici prin adoptarea unei pozitii critice “fata de lupta pentru putere dintre o elita transpartinica coeziva si un presedinte indecis, cu partidul sau neinspirat” (Tom Gallagher) si/sau cei “putini care reusesc, care au realizari, care-au facut ceva in viata” (Mircea Cartarescu). In Franta, pica se traduce prin antiamericanismul galic, virulent si obsesiv (Bogdan Calinescu).

Dupa cum s-a spus deja, resentimentul are caracteristici specifice, care-i alimenteaza nocivitatea, permanenta si violenta. Aceasta dispozitie sufleteasca seamana a scapegoating, pentru ca ea “pleaca mereu de la o experienta negativa pentru care cineva usor de identificat este responsabil” si se “dezvolta baroc si se hraneste cu sine insusi fara, insa, a se epuiza” (Sever Voinescu). Printre atributele sale transcendentale se numara “o inversiune subiectiva a semnificatiei structurilor obiective, o distorsiune optica generata de o distorsiune cardiaca, o incapacitate de a accepta ierarhia inteligibila a lumii” (Vlad Muresan). In plus, ea ocazioneaza castigarea de “notorietate doar pe contrasens” (Mihai Neamtu). Ba mai mult, in Romania “ura a devenit sistem, face deja parte, ca un drog, din insusi metabolismul vietii noastre nationale”, dand “fiecaruia iluzia exagerata a valorii personale, inzestrandu-l cu un ego nerezonabil de mare” (Mircea Cartarescu).

Pentru unii comentatori, resentimentul nu are remediu, deoarece el este constitutiv naturii umane (Sorin Lavric); pentru altii, el ar putea fi combatut de umor si amor (Sever Voinescu), de o necontenita cizelare interioara din partea ranchiunosului si de rugaciuni fierbinti si binevoitoare din partea victimei sale (Marta Petreu), sau de o “cultura a admiratiei dezinteresate”, “o impacare cu propriul destin”, “o recalibrare a ambitiilor si o domolire a ravnei distructive” (Mihai Neamtu). Pe scurt, salvarea ranchiunosilor care nu vor sa moara asfixiati de resentiment s-ar gasi “intre duhul lui Antonie cel Mare si biciul lui Zarathustra” (Teodor Baconsky).

Resentimentul duce cu gandul la “capra vecinului”, la “indivia patriotilor”, la “ura de moarte”, “ura de sine insusi”, la raca, ranchiuna, dispret, intoleranta, calomnie, mediocritate, frustrare, animozitate, tafna perpetua, la “tinerea de minte a raului”. Insa exista diferente intre acesti termeni, a caror ignorare ascunde nebanuite implicatii. Resentimentul se pozitioneaza (resentimentar?) in gama crescendoului ce conduce de la frustrare (sesizarea inegalitatii de sanse, mijloace sau rezultate) si pica (imboldul de a-l pune la indoiala pe celalalt), pana la raca (ticul de a-i nega constant celuilalt realizarile si atributele pozitive), culminand in ura (impulsul galopant de a-l distruge pe celalalt cu orice chip si prin orice mijloc). Comparat cu ura – ale carei accente sunt viscerale, violente, chiar criminale, acel overkill la care unul dintre noi s-a referit intr-un articol recent – resentimentul este o dispozitie de salon, o manusa purtata de lumea buna, care se mentine intr-un registru comportamental decent si civilizat, cenzurand in acelasi timp si personajul catre care ranchiuna este indreptata. Ura presupune o dedicatie, o constanta a sentimentelor pe care resentimentul o intrevede doar ca posibilitate, nu ca realitate. Uram cu trup si suflet, din inima, dar suntem resentimentari din varful buzelor si coada ochiului. Comparat cu amorfa senzatie de pica, care de multe ori nici nu stie spre cine se indreapta, resentimentul este conturat precis si directionat clar. Daca pica este conjucturala si impulsiva, resentimentul este circumscris si dedicat.

Limba romana nu ofera prea mult sprijin pentru intelegerea resorturilor intime ale resentimentului, de vreme ce intre ‘sentiment’ si ‘resentiment’ relatia este la fel de imprecisa ca intre ‘dus’ si ‘redus’ (nu si intre ‘luat’ si ‘reluat’). Insa ‘resentimentul’ romanesc are ecou in englezescul ‘resent’, a carui plaja de utilizare se extinde dincolo de persoane (I resent you), la stari de fapt (I resent this city), meteorologie cotidiana (I resent the rain), actiuni (I resent his coming) si lucruri (I resent my job). Ceea ce termenul englez nu implica este pasiunea, urgenta si radicalizarea atasate resentimentului romanesc. In spectrul mioritic, pe piciorul de plai mult laudat, poti avea resentiment numai fata de o persoana, nu si fata de o broasca, o strada, fata de vreme sau lucruri neinsufletite.

Toata pasiunea si dedicatia puse in slujba resentimentului si-ar gasi o mai buna utilizare daca societatea, elita politica si intelectualitatea Romaniei ar avea un proiect comun, bazat pe viziune, valori si vointa (politica). In loc sa se canibalizeze intre ei, subminandu-se reciproc prin cavalcade resentimentare, romanii ar face bine sa iasa din mica “bubble” in care-si duc ingustele dezbateri politice si sa se raporteze cu franchete si deschidere la spatiul european din care fac parte. In mod ironic, indata ce a pasit in Europa in 2007, Romania si-a intors fata de la ea, abjurand principiile fundamentale simbolizate de aceasta: toleranta, deschidere, franchete, onestitate. Daca generatia interbelica si-a pus serios problema depasirii handicapului “culturii mici”, romanii postcomunisti s-au complacut in vana certitudine ca Romania este o tara de prima mana. Conform unui recent sondaj, o majoritate a studentilor romani crede ca sistemul universitar este comparabil cu cel vest-european, in ciuda carentelor evidente ale primului fata de al doilea. O majoritate a universitarilor romani insista sa se prezinte pompos cu imposibil-de-lungul-titlu de “profesori universitari doctori” – care publica intregi carti, nu biete articole, dupa cum ni s-a explicat ritos – desi cercetarea romaneasca ramane nereflectata in revistele internationale de prima mana. La fel, Romania are extraordinar de multi intelectuali capabili sa vorbeasca pe orice tema data (care intelectual ce se respecta nu este si analist politic, si teolog de ocazie, si economist de sertar?), dar este in criza acuta de specialisti autorizati sa abordeze in cunostinta de cauza domeniile specifice. Resentimentele unora fata de altii fac ca sa nu putem vorbi de o generatie a primelor doua decenii postcomuniste, un timp mort de motor neturat, ci de mici grupuri, grupuscule, coterii, simpatii. In lipsa proiectului comun, Romania nu va putea depasi handicapul culturii mici, incertitudinile in care se zbate si resentimentul ce pare ca o domina.

Lavinia Stan si Lucian Turcescu

Available also at: http://tismaneanu.wordpress.com/2009/09/16/cum-sa-depasim-resentimentul-un-eseu-de-lavinia-stan-si-robert-turcescu/

Anul de dupa … (din Jurnalul National, 15 septembrie 2009) Tuesday, Sep 15 2009 

Dr Lavinia Stan este în prezent profesor în politici comparative la Universitatea St. Francis Xavier (Canada). Proaspăt absolventă de ASE, în 1989 avea o “situaţie deosebită”: părinţii, cercetători în bio-chimie şi ingine rie, “rămăseseră afară”, iar ea îşi făcea primul an de stagiatură în Transilvania.

În mare măsură, pentru mine, anul 1989 a fost “anul de după”, deoarece traiectoria vieţii mele a fost decisiv schimbată în vara lui 1988, atunci când părinţii mei au reuşit să “fugă” în străinătate. Fuga nu a fost una adevărată – în ritm susţinut, de pierdere a urmei -, ci o deplasare legală la sfârşitul căreia au refuzat (ilegal) să revină la Bucureşti.

Sub regimul Ceauşescu, regimul cercetătorilor era unul eminamente ingrat, care însă oferea şi avantaje nepermise majorităţii largi a societăţii. Dacă cercetarea avea în vedere domeniile “exacte”, ideologizarea era minimă, iar libertatea de acţiune mai mare, deşi cercetarea în ansamblul său era prost finanţată, institutele erau conduse de figuri politice, iar întreaga lor activitate era strict supravegheată de Securitate. Cu toate acestea, cercetătorii erau încurajaţi să-şi publice studiile, pentru a demonstra libertatea de expresie de care se bucurau; erau susţinuţi financiar pentru a participa la conferinţe internaţionale, pentru a-şi dovedi libertatea de mişcare şi a arăta lumii vitalitatea cercetării româneşti; şi erau lăsaţi să beneficieze de specializări în afara graniţelor ţării, uneori de mai lungă durată, pentru a se perfecţiona şi a se pune la punct cu noutăţile apărute în domeniul lor. În ceea ce priveşte călătoriile peste hotare – care erau avantajele cele mai râvnite -, regula era simplă. La fiecare doi ani puteau pleca într-o ţară capitalistă, iar între aceste călătorii destinaţia putea fi doar o altă ţară tovarăşă, socialistă.

Începând din anii ’70, părinţii mei au urmat şi ei această regulă, deplasându-se anual în Franţa, Statele Unite, Germania, Anglia, Italia, Danemarca, dar şi la Moscova, Havana, Chişinău, Sofia, Kiev, Praga. Am crescut ştiind pe de rost principalele exponate din Galeria Uffizi şi Muzeele Guggenheim şi Louvre sau scenele Capelei Sixtine, memorizate atent dintr-o serie impresionantă de diapozitive colectate cu veneraţie de-a lungul anilor şi revăzute deseori în după-amieze tihnite de duminică împreună cu alţi membri ai familiei, prieteni şi vecini.

Înţelegeam fundamentele şi repetam curio zităţile: în America de Nord, copacii sequoia erau mai groşi decât oricare arbore din România; dimensiunile impresionante ale Grand Canyon-ului nu puteau fi înţelese decât la faţa locului; Mount Rushmore nu era echivalentul ideologic al Bulevardului Victoriei Socialismului; dacă exista, într-adevăr, o criză economică mondială, ea nu afecta Danemarca, unde mâncarea se găsea din abundenţă, curentul nu se tăia şi trenurile veneau la timp; oamenii din Vest păreau a fi mai fericiţi, mai sociabili, mai bine îmbrăcaţi, mai mulţumiţi decât eram noi. Nu am avut niciodată permisiunea de a vizita o ţară ca pi talistă cât am trăit sub regimul comunist, însă op­ţiunea mea a fost luată în lipsa experienţei directe: doream să trăiesc în Occident. Cu disperare şi urgenţă.

Tocmai de aceea, luni bune înainte ca mama să plece din România, am încercat împreună cu sora mea să o convingem că nici unul dintre noi nu avea un viitor decent în România şi situaţia nu se putea îmbunătăţi curând. Toate conversaţiile se desfăşurau în bucătărie, într-un mic cotlon, între frigider şi aragaz. Eram convinsă că, dacă nu voi ieşi din ţară, voi muri sub un regim care-mi displăcea şi mă speria. Detestam pantofii proşti pe care cu greu îi găseam în comerţul socialist; detestam cozile lungi la dentistul celebru care primea cadouri exorbitante pentru a pune o plombă la două măsele şi a-ţi umple gura de sânge, fără anestezic; detestam programa şcolară şi memorizarea cerută la fiecare curs; detestam frigul care trecea neobservat profesorilor şi vecinilor; detestam mocirla din staţia de tramvai de lângă fosta Biserică Sf. Vineri, în care singurii mei pantofi decenţi, albi, se afundau lipicios; detestam pa teurile unsuroase cu brânză şi carne, singurele co mestibile în vreme de restrişte; îmi detestam colegii de facultate, profesorii, rudele, trecătorii de pe stradă şi vecinul care păstra portretul lui Ceauşescu în bucătărie. Şi, mai ales, detestam micul oraş transilvănean în care fusesem “aruncată” prin repartiţie – nu existau autobuze, străzile nu erau luminate, magazinele erau mereu goale, iar gara (unica mea legătură cu lumea) mirosea urât şi era mereu părăsită.

În decembrie 1989, am revenit scurt în Transilvania pentru a-mi plăti şcolarizarea la aceeaşi fabrică de pantofi de unde mi-am dat de misia tocmai în timpul Congresului al XIV-lea al PCR.

Statul român îmi finanţase edu caţia universitară; aveam obli gaţia legală, cum mi se explicase într-o scrisoare oficială a Ministerului Muncii, să muncesc trei ani la locul de muncă primit prin repartiţie; legal, demisia nu putea exista, însă juristul fabricii mă sfătuise să-mi dau demisia “oral” şi să achit ulte rior contravaloarea şcolarizării.

Atunci, pe drumul spre Alba Iulia, mi s-a întipărit în minte cea mai puternică amintire pe care o am despre 1989: un cer roşu brăzdat de nori lungi gri şi negri. Deşi nu cunoşteam detaliile precise, ştiam că la Timişoara “se întâmpla ceva” care o speriase destul de mult pe mama ca să dea telefon în România să întrebe unde suntem, dacă ni s-a întâmplat ceva şi să ne îndemne să fim atente. Cerul reflecta evenimentele acelor zile, ruptura sânge roasă de trecut, incertitudinea pre­zentului şi speranţele pentru viitor. Roşu şi negru, culori ireale pentru o boltă cerească ce varia de obicei între gri şi albastru.

Am plătit cei 3.500 de lei la fabrica radicalizată peste noapte. Poarta mare nu mai era păzită ca odi nioară, se putea intra şi ieşi uşor. Contabilul-şef fusese pus la respect de muncitorii revoluţionari, care îl avertizaseră că ei cunoşteau foarte bine ceea ce avusese deja loc la Timişoara. Biroul directoarei era părăsit – staţia enormă de telefon, prin care se zvonise că ea ascultase odinioară convorbirile din diversele birouri era abandonată. O cu­noştinţă era nemulţumită că o rudă de-a ei, ofiţer de Securitate şi diplomat din Bucureşti, fusese ame ninţată în mod deschis de un vecin.

În Bucureşti, toată tinerimea era atunci în stradă. Umblam victorioşi pe mijlocul lui Magheru, care acum ne aparţinea. Câştigaserăm, puteam să emigrez acum fără consim ţă­mântul nimănui, doar pentru că aşa doream. Ciudat, dar nici în timpul şi nici după Revoluţia din 1989, nici măcar o clipă, nu mi-am pus problema că aş fi putut să nu emigrez, că aş fi putut continua să trăiesc în România. Daca mi-aş fi ridicat aceste întrebări, viaţa mea ar fi fost, poate, alta.

Lavinia Stan

Available si la: http://1989.jurnalul.ro/stire-special/anul-de-dupa-520825.html

How did economists get it so wrong? (a NYT article) Monday, Sep 7 2009 

By PAUL KRUGMAN
Published: September 2, 2009

06economic.1-1200I. MISTAKING BEAUTY FOR TRUTH

It’s hard to believe now, but not long ago economists were congratulating themselves over the success of their field. Those successes — or so they believed — were both theoretical and practical, leading to a golden era for the profession. On the theoretical side, they thought that they had resolved their internal disputes. Thus, in a 2008 paper titled “The State of Macro” (that is, macroeconomics, the study of big-picture issues like recessions), Olivier Blanchard of M.I.T., now the chief economist at the International Monetary Fund, declared that “the state of macro is good.” The battles of yesteryear, he said, were over, and there had been a “broad convergence of vision.” And in the real world, economists believed they had things under control: the “central problem of depression-prevention has been solved,” declared Robert Lucas of the University of Chicago in his 2003 presidential address to the American Economic Association. In 2004, Ben Bernanke, a former Princeton professor who is now the chairman of the Federal Reserve Board, celebrated the Great Moderation in economic performance over the previous two decades, which he attributed in part to improved economic policy making.

Read the whole article at: http://www.nytimes.com/2009/09/06/magazine/06Economic-t.html?pagewanted=1&_r=1&em

Memorii incomplete (Cronică de carte din Revista 22) Thursday, Sep 3 2009 

de Cristian Vasile

Memoriile recent publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvăluie un personaj dominat de conflicte interioare, împins de multe ori spre situaţii-limită de un adevărat „demon al neastâmpărului“. Volumul este alcătuit din două părţi: prima (care acoperă perioada 1936–1965) a fost definitivată în Statele Unite, la Detroit, în 1974, şi s-a păstrat într-un seif bancar până în 2001, când prelatul de la Cluj a recuperat-o, iar cea de-a doua a fost redactată între 2004–2008 şi cuprinde cu precădere relatări din intervalul 1965–1993.

Aproape şase decenii de istorie personală, profund subiectivă, dar fascinantă se împletesc cu secvenţe din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Mişcării Legionare, însoţite de descrieri ale detenţiilor suferite de memorialist în închisorile antonesciene şi comuniste, precum şi de detalii din laboratorul de creaţie al scriitorului. Viaţa clericului este străbătută de numeroase contradicţii: deşi intrat în Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare, în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, adolescentul Valeriu Anania este rupt între Carol al II-lea (din mâinile căruia primeşte „Meritul Cultural“) şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, asasinat de regele sub domnia căruia memorialistul este gratificat cu premii consistente în bani; mai apoi, tânărul cu tendinţe antisemite (asumate – „cred că eram totuşi antisemit“) vrea să se afirme ca scriitor şi cochetează atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalităţi ale lumii evreieşti bucureştene), cât şi cu Nichifor Crainic, promotorul etnocraţiei agresive.

Înainte de toate, Valeriu Anania trăieşte periculos: conspirativitate, trecere ilegală a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat în septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupări literare de la Seminarul Central. Fişa de legionar întocmită de Siguranţa antonesciană, în urma unei razii cu ocazia înmormântării fratelui lui Corneliu Codreanu, în vara lui 1941, avea să îl urmărească toată viaţa pe Valeriu Anania. Tuns în monahism la Antim, fără a avea vreo urmă a vocaţiei mistice, ajuns apoi la Mănăstirea Polovragi, de-acum călugărul Vartolomeu urmează în paralel cursurile Facultăţii de Medicină (mai întâi la Sibiu, apoi în Clujul abia revenit la România).

Documentele publicate după 1989 şi interpretările oferite de istorici aduc mai multe nuanţe şi corecturi versiunii oferite de autor cu privire la greva studenţilor români de la Cluj din primăvara lui 1946, când oraşul transilvan era zguduit de tensiuni politice având şi conotaţii ale unui conflict interetnic româno-maghiar (Valeriu Anania a fost unul dintre conducătorii mişcării, fiind urmărit ulterior de poliţie). Remarcăm buna colaborare a călugărului ortodox atât cu episcopul unit Iuliu Hossu, cât şi cu profesorii şi tinerii săi colegi greco-catolici. Profesorul Iuliu Haţieganu îi pune la dispoziţie o bisericuţă, unde să se oficieze alternativ slujbe ortodoxe şi greco-catolice, precum şi un spaţiu de locuit; pe toată perioada grevei şi ulterior, cel care îl secondează cu succes este Nicolae Suciu, absolvent de teologie la Blaj, devenit ulterior preot greco-catolic. Este un contrast puternic între înţelegerea interconfesională de atunci şi tensiunile existente în Clujul arhiepiscopului Bartolomeu, după 1993. Tristă ironie: mitropolitul Clujului şi-a redactat a doua parte a memoriilor chiar la Mănăstirea Nicula, complex monahal greco-catolic, confiscat abuziv în 1948, în urma decretului stalinist nr. 358 de suprimare a Bisericii Române Unite, şi lăsat de autorităţile comuniste în folosinţa BOR. Cât despre restituire sau slujbe alternative în biserica mănăstirii, nici nu s-a pus problema… Uniţii chiar s-au temut că lăcaşul va fi demolat sau lăsat deliberat să se distrugă.

Călugărul din 1948 este profund anticomunist şi, la fel ca majoritatea credincioşilor şi clerului, este ostil noului patriarh, conjudeţeanul său Justinian Marina, impus de comunişti şi perceput ca unealtă a guvernanţilor atei. Printr-o întâmplare, cei doi vâlceni se întâlnesc, iar Valeriu Anania este adus în preajma patriarhului, la Bucureşti, fiind rând pe rând intendent al Palatului Patriarhal, inspector şi bibliotecar. Justinian, binefăcătorul său (l-a salvat de mai multe ori de la arestare), este printre puţinii prelaţi care beneficiază de un portret luminos. În 1958, cu influenţa sa politică în declin, patriarhul nu mai poate interveni, iar la 13 iunie Bartolomeu Anania este reţinut de Securitate, interogat luni de zile pentru a fi încadrat într-un „lot“ în vederea simulacrului de proces. Cititorul descoperă pagini impresionante, iar – odată cu lectura lor – documentele CNSAS, mai ales procesele verbale de interogatoriu, sunt mai uşor de descifrat şi interpretat. Valeriu Anania descrie şi trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, căreia însă îi dă o cu totul altă semnificaţie decât cea oferită de criticii şi detractorii săi. Istoricul se află în acest punct în situaţia dificilă de a evalua credibilitatea fiecărei surse.

Memorialistul se dovedeşte nedrept cu Sandu Tudor (părintele Daniil, sufletul „Rugului Aprins“), închis şi el la Aiud şi decedat în detenţie, pe care îl judecă aspru pentru instigare la reeducare. Sandu Tudor nu a fost legionar, nici măcar simpatizant; în anii 1930 s-a situat mai degrabă la stânga, criticând extrema dreaptă. Prin urmare, s-a definit ca antilegionar încă din libertate, deci prezumţia de consecvenţă poate ar trebui să funcţioneze; probabil credea şi în 1935, şi în 1962 că legionarii trebuie „să-şi mai scuture conştiinţa de crimele comise în numele Crucii“. Poate este vorba aici de un complex: memorialistul pare că nutreşte resentimente şi faţă de Andrei Scrima, fost coleg la biblioteca patriarhală şi frecventator al „Rugului Aprins“.

Unele afirmaţii care privesc perioada post-1965, cariera în slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei şi redactor la Credinţa, intră în zona neverosimilului şi deocamdată nu pot fi verificate sau contrazise cu documente. Un prieten – un bun ortodox ardelean – mi-a sugerat de curând că, înainte de toate, volumul nu trebuie citit ca o lucrare memorialistică, de interes istoric, documentar, ci ca un roman interesant, ca o ficţiune de bună calitate care doar confirmă talentul literar extraordinar al ÎPS Bartolomeu, prelatul care nu s-a despărţit niciodată de marele scriitor Valeriu Anania. Totuşi, alte informaţii se pot corobora cu surse deja disponibile. Prin schiţarea biografiei fostului patriarh Teoctist, Valeriu Anania pare că a încălcat un soi de lege a tăcerii specifică lumii clericale ortodoxe postdecembriste. Imediat după apariţia cărţii, pe bloguri nefrecventabile autointitulate ortodoxe, „bătrânul oştean“ Anania a fost chemat la ordine de pretinşi admiratori alături de care pozase în trecut, atrăgându-i-se atenţia că şi-a ales neglijent editorii, că involuntar dă girul unor „reţele“ culturale antinaţionale, într-un limbaj amintind de retorica extremelor din anii 1930 şi de rechizitoriul poliţienesc de tip comunist.

De fapt, memorialistul participă cu propriile amintiri la spulberarea mitului Securităţii „patriotice“ de după 1964, iar unele dintre frazele sale parcă sunt desprinse din Raportul Tismăneanu: „nu am avut niciodată senzaţia sau bănuiala că Teoctist ar face parte din categoria turnătorilor la Securitate, dar îmi era evident, fără să mă mir, că îşi exercita cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvântări, articole sau prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea“.

Dincolo de foloasele documentare, literare şi spirituale ale lecturii, îl regăsim în memorii (şi) pe ierarhul de după 1993, orgolios, lipsit uneori de smerenie, care scindează din pură vanitate şi din calcul politic-bisericesc o eparhie de tradiţie precum Mitropolia Ardealului. Poate una dintre cauze este şi lipsa de vocaţie mistică a memorialistului. Probabil, după 1993, timp de un deceniu, literatura română a pierdut un mare memorialist şi istoric al trecutului recent bisericesc şi „a câştigat“ un prelat stăpânit de demonul naţionalismului – care l-a torturat întreaga viaţă – într-o eparhie ce avea nevoie de mai mult calm interconfesional şi de o restituire a istoriei furate după 1948. //

// VALERIU ANANIA
// Memorii
// Editura Polirom,
// Iaşi, 2008

http://www.revista22.ro/memorii-incomplete-cronic259-de-carte-6512.html

Enough blame to go around – Assessing Stalin’s responsibility for communist crimes Tuesday, Sep 1 2009 

by Lavinia Stan

As summer 2009 approached its end, the courts were again asked to assess Josef Stalin’s responsibility for the crimes the USSR perpetrated during communist times. This time, the former dictator – venerated by some as the greatest defender of Mother Russia and the slayer of the Nazi dragon, and blamed by others for the massive deportation of entire ethnic groups across the Soviet Union, the Great Terror and decades of communist repression, and the horrendous suffering tens of thousands experienced in the Gulag – was on the dock when a Russian court held a preliminary hearing of the libel case brought by Yevgeny Dzhugashvili over a press report which claimed that the Man of Steel had ordered the killing of Soviet citizens. None other than Stalin’s grandson, Dzhugashvili was reportedly seeking some 9.5 million roubles (close to 300,000 dollars) from the reputed Novaya Gazeta newspaper, and another 500,000 roubles from the author of the article, Anatoly Yablokov.

In the 1999 elections to the Russian Duma (the lower chamber of Parliament), Dzhugashvili was one of the leading faces of the so-called “Stalin Bloc – For the USSR,” a coalition of neo-Stalinist political formations that luckily did not gain parliamentary representation. The retired polkovnik of the Soviet air force, Yevgeny is the son of Yakov Dzhugashvili, Stalin’s eldest and only son from his first wife Ekaterina Svanidze, and of Yulia Meltzer, a well-known dancer from pre-war Odessa. Yakov married Yulia after fighting her second husband Nikolai Bessarab, whose origins might have been Moldovan, and arranging her divorce. Bessarab was quickly taken out of the scene when arrested and later killed by the notorious NKVD. Repudiated and scorned by his much-feared father, Yakov was reportedly captured by the Nazi troops during the Battle of Smolensk, arriving to an untimely death shortly afterwards in unclear circumstances. Yevgeny Dzhugashvili, who lives in Georgia but speaks only in Russian, bears an uncanny resembles to his grandfather.

The Novaya Gazeta article, published in April 2009 and based on recently declassified Kremlin documents – claimed that Stalin personally signed the death orders issued by the Politburo, and that Stalin and his political police committed grave crimes against their own people. According to Dzhugashvili, these allegations gravely damaged Stalin’s reputation, as though Stalin’s rule, under which millions perished and many more saw their lives reduced to shambles, had never been documented before. Reuters reported that Dzhugashvili’s representative in court declared that the damage to Stalin’s reputation resulted from the fact that “Half a century of lies have been poured over Stalin’s reputation and he cannot defend himself from the grave so this case is essential to put the record straight.” Stalin’s legacy was positive, the same source reckoned, because “he turned populations into peoples, he presided over a golden era in literature and the arts, he was a real leader.”1

That picture of Iosif Vissarionovich Dzhugashvili, General Secretary of the Communist Party of the Soviet Union and the uncontested leader of the communist world from April 1922 to his death in March 1953, does not come close to historical narratives. Historians credit Stalin with 4 to 35 million victims, not counting the victims of famines, the mass executions of Red Army deserters, or the prisoners who died shortly after their release because of the brutal treatment they suffered while in jail. Stalin’s profile as a mass murderer is old news, and the recent newspaper piece brought little information worth adding to the hundreds and thousands of books, reports and articles already published in every language one can think of on Stalin’s personal life, political career, and unabated use of repression. New was the source of the information – the very documents that the post-communist Russian authorities have refused to make available to the general public, documents that the communist leaders had no incentive to fabricate since being prepared for their eyes only.

The court case is reflective of Russia’s stubborn unwillingness to assume responsibility for the crimes of European communism, which destroyed the lives of ordinary citizens from Berlin to Vladivostok, and from Riga to Tirana. During the last two decades, other European countries have adopted lustration programs that banned former Communist Party officials and secret political police agents from post-communist politics, have opened the secret archives compiled on ordinary citizens, have brought to trial individuals involved in human rights violations, have publicly identified former secret spies from among post-communist politicians, public office holders, and opinion leaders, have set up truth commissions to investigate the recent past, have reformed their once repressive information services, armies, and judiciaries, have rewritten history books, have launched education programs disclosing communist crimes, and have opened museums and have erected memorials dedicated to the memory of the victims of communism. These government-led efforts have been supported by sustained campaigns of the local civil society for reassessing and redressing the communist past. None of these methods of dealing with the communist past have been adopted by Russia during the last two decades.2

Given Moscow’s refusal to reckon with the communist past, it is easy to forget that transitional justice had started in Russia two years before any of its satellites could launch it. Indeed, Mikhail Gorbachev’s policy of glasnost (openness) included calls to reassess, condemn and disclose the Stalinist crimes and to help to remove the “blank spots of history.”3 In their quest for legitimacy and transparency, the new Soviet leaders distanced themselves from their predecessors by encouraging citizens to denounce the abuses of the Stalinist era. The result was the Memorial society, dedicated to preserving the memory of the victims of Soviet repression. Its Books of Memory provided the names and biographies of victims. But early start did not guarantee long-term commitment to confront the communist past, sort the torturers from the tortured, hold communist decision-makers responsible for their actions, or allow citizens to know the details of secret political police operations directed against them. Social enthusiasm for reckoning with the communist past dissipated in the early 1990s, as the Soviet Union disintegrated and Russia faced economic hardship and political instability.

The controlled transitional justice encouraged by Gorbachev placed truth-telling on the shoulders of the society, not of the state, downplayed justice and redress, and disconnected political reforms from the need to reassess the past, to make a clear break with it, and to reign in secret intelligence services. It was for the mass media and the civic groups to uncover past abuse, to document repression, to map the geography of the Gulag, and to identify victims and victimizers. Such efforts were conducted under the tolerating but watchful eye of reformist communist authorities, who encouraged self-expression and public debate, while believing that glasnost should “function like a high-octane social fuel; it would rev up the existing institutions and enable them to perform better.”4 Revisiting the past was meant not to destroy the communist system, but to make it more viable and more competitive relative to democracy, and more legitimate in the eyes of the Soviet people. Probing the past was to be done only to the extent that it helped Gorbachev achieve such goals, without compelling him to change the system at its core, or refashion the institutions responsible for instilling fear, quashing dissent, and preventing citizens from speaking their mind. Indeed, Gorbachev left untouched the structure of the feared secret police and its special relationship with the Communist Party. Truth telling never went so far as to encompass the very real and direct connection between Stalin’s and Gorbachev’s secret political police structures.

During the last decade, in an effort to revive the Russian might as Moscow’s international significance dwindled ever more, Vladimir Putin changed the strategy from hiding the communist crimes to glorifying the Soviet past and rehabilitating Stalin. The successors to the KGB have been allowed to hire an ever growing number of secret agents. A new sense of mission and pride was instilled through popular spy novels glorifying secret agents as patriotic, disinterested, highly skilled individuals. Parliamentary oversight of intelligence services has been ineffective, mostly because it is effected through parliamentary commissions controlled by former secret agents turned politicians (the so-called siloviki). Russia remains the only post-communist country where the national computerized election system is placed under the control of an intelligence service, the Federal Agency for Government Communications and Information (Federalnoye Agenstvo Pravitelstvennykh Svyazi i Informatsii or the FAPSI).5 Proudly calling himself a Chekist, Putin himself extols the virtues of the notorious Cheka, whose feared paramilitary troikas imparted communist justice expeditiously with the bullet. Tellingly, Yevgeny Dzhugashvili chose to keep his family name, whereas Hitler’s relatives have all changed theirs. Ordinary Russians voted Stalin as Russia’s third most popular figure in history, words of praise for the Man of Steel adorn the marbled halls of a central subway station in Moscow, and Russian teachers’ manuals describe Stalin as “an effective manager who acted rationally in conducting a campaign of terror to modernize the Soviet Union.”6

Putin’s recent condemnation of the Molotov-Ribbentrop Pact, delivered in an article published by the reputed Gazeta Wyborcza daily on the eve of his visit to Poland, is the right step forward, but does not signal willingness on his part to uncover the truth about the recent past. It is time for Russia and his political elite to assume responsibility for the crimes committed in the name of the communist utopia.

Notes:

1. Guy Faulconbridge, “Grandson sues to clear Stalin over killings,” Reuters, 31 August 2009.
2. Lavinia Stan (ed.) Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (London: Routledge, 2009), especially Chapter 10.
3. I. Takayuki (ed.) Facing Up to the Past: Soviet Historiography under Perestroika, Sapporo: Slavic Research Center, 1989, p. 209.
4. Noel Calhoun, Dilemmas of Justice in Eastern Europe’s Democratic Transitions, New York: Palgrave Macmillan, 2004, p. 137.
5. P. Todd and J. Bloch, Global Intelligence. The World’s Secret Services Today, London: Zed Books, 2004, p. 143.
6. Faulconbridge, “Grandson sues to clear Stalin over killings.”