Sunt nou venita in polemica romaneasca, pe care am ocolit-o cu obstinatie pe parcursul ultimelor doua decenii din ratiuni variate. Poate ca observatiile mele sunt old news pentru cei avizati si versati. Insa numeroasele interventii ocazionate de dezvaluirile “uber-senzationale” ale domnului Cornel Nistorescu privind trecutul “uber-dubios” al domnului Vladimir Tismaneanu par sa impartaseasca un numitor comun. Iau aici in considerare vasta majoritate a interventiilor, nu cele cateva exceptii de raportare rationala la un subiect si la o persoana cu care un participant sau altul poate fi sau nu de acord. Iata numitorul comun sau, mai degraba, presupunerile neintemeiate cu care lucreaza autorii:

1. Interesul poarta fesul. nu putini dintre cei care il combat pe Vladimir Tismaneanu se declara convinsi, voalat sau nu, ca numai clientii, studentii si lacheii i-ar putea lua apararea. O vorba buna nu poate fi spusa decat in urma prestarii de servicii de catre Tismaneanu si primirii acestora de catre aparatorul sau. Poate ca Tismaneanu i-a aranjat impricinatului un doctorat in Statele Unite, sau publicarea unui articol in revista East European Politics and Societies, sau participarea la o conferinta in strainatate, sau deschiderea unei usi ferecate cu sapte lacate, sau obtinerea unui grant nemeritat (preferabil venit din partea Institutului Cultural Roman), sau numirea intr-un post caldut (o noua comisie prezidentiala?). Numai aceasta relatie patron-client, aceasta spirala a trocului interesat poate sa stea la baza sustinerii lui Tismaneanu. Presupunerea nu corespunde realitatii. Nu toti am fost “facuti” de Tismaneanu si nu toti asteptam recompense ascunse. Aceasta este prima si cea mai importanta presupozitie gresita despre sistemul nord-american. Aici, poti reusi si altfel decat isi imagineaza bloggistii romani.

2. Vladimir Tismaneanu este o frauda intelectuala doar pentru ca X, Y si Z din Bucuresti il declara asacu zel si aplomb. El si-a construit o cariera si ocupa o pozitie – care, la o privire mai atenta, este si ea dubioasa, deoarece “catedra sa nu are studenti”, dupa cum observa intelept si in multa cunostinta de cauza domnul Victor Roncea – prin falsificarea “adevarului” despre el insusi si familia sa. Daca americanii, Universitatea Maryland, lumea intreaga de pe cinci continente ar sti cine este, de fapt, Tismaneanu – fiul unor comunisti convinsi – l-ar arunca imediat la ghena istoriei. Din nou, presupunerea este gresita. Americanii stiu “adevarul” despre Tismaneanu, dar criteriile dupa care il judeca sunt de nepatruns pentru camarila detractoare. In plus, am banuiala ca X, Y si Z nu cunosc cu adevarat cat de descentralizat este sistemul universitar nord-american. Ca si noi toti, universitarul Vladimir Tismaneanu a fost judecat (acceptat si aprobat) de fiecare data cand a publicat un articol sau o carte, cand a obtinut un grant, cand a cerut fonduri pentru organizarea unei conferinte de comitete independente si, mai ales, independente de Tismaneanu. Ipotetic, oricare dintre noi ar putea pacali un comitet o data, insa este imposibil sa pacalesti toate comitetele tot timpul.

3. Democratia se opreste la usa lui Vladimir Tismaneanu. Mi s-a reprosat ca nu inteleg faptul ca as periclita diversitatea, pluralitatea si insasi democratia luandu-i apararea lui Tismaneanu, care are alaturi “zeci de persoane cointeresate”, “il are pe Traian, il are pe Gabriel, pe Mircea, pe Horia”. A infige cutitul, a mai lansa o aluzie rautacioasa si a-l palmui necontenit pe Tismaneanu s-a transformat, nici mai mult, nici mai putin, intr-o datorie de onoare a fiecarui roman, daca nu chiar intr-un mult gustat sport national. Cu alte cuvinte, in numele pluralitatii ni se cere sa pastram tacerea, iar in numele democratiei Tismaneanu este atacat necontenit. Ciudata logica!

4. Vladimir Tismaneanu este ultimul comunist al Romaniei. Odata cu demascarea sa, procesul de asumare a trecutuluirecent se va fi incheiat cu succes, iar Romania ar fi eliberata, odata pentru totdeauna, de fostii comunisti nomenclaturisti, de “profitorii post-comunismului”, de agenturile straine care ne tot dau lectii prin intermediul unor “spalaciti” precum “fostul profesor” Tom Gallagher. Regret ca nici unul dintre cei care l-au atacat recent pe Tismaneanu nu a pus in discutie cu acelasi patos si urgenta trecutul unor “formatori de opinie” cheie ai Romaniei actuale. Admit ca nu urmaresc presa romaneasca cu regularitate, asa incat revelatii importante mi-ar fi putut scapa. Dar nu am citit niciunde vreo confesiune de credinta a multilor jurnalisti romani, in care acestia sa-si explice pozitia pe care au adoptat-o sub regimul comunist. Ca si alte voci autorizate ale presei romanesti, domnii Nistorescu, Rosca Stanescu, Carstoiu au debutat inainte de 1989. Cat de reala este convertirea dansilor? Mai mult, cat de reala este asumarea trecutului de fiecare dintre noi? Sau poate ne ocupam de Tismaneanu pentru a procrastina la nesfarsit momentul in care ne vom reevalua propriul trecut?

5. Tipat, injurat, scuipat. Poate cea mai trista concluzie pe care o desprind din trecerea in revista a acestor interventii este faptul ca orice lupta cu Vladimir Tismaneanu pare ca trebuie sa fie purtata cu o vadita lipsa de respect, pe un ton tipat si in termeni abjecti. Tutuiala este primul pas spre degradarea celuilalt. Imi pare rau ca, in loc sa se ridice la nivelul lui Tismaneanu, criticii sai incearca sa-l coboare la nivelul lor. Poate este de vina lipsa de respect si lumpenizarea cultivate de prietenescul “tovarase” timp de 45 de ani. Sau poate tabloizarea presei romanesti, interesata de investigatie mai putin decat de senzational, pestilential si scandalos. Sau poate este tupeul taranului ajuns in mahala, care nu poate raspunde decat in termeni de :madam”, “duduie”, “tanti” sau “conita”. Respectandu-ne adversarii ne respectam pe noi insine. Reteta Vadim Tudor, clonata cu succes de unele condeie jurnalistice, mi se pare sortita din start esecului.

Cert este ca toate aceste observatii ma trimit cu gandul la un singur cuvant: overkill. Critica cu masura este intotdeauna binevenita, pentru ca toate partile invata ceva din ea, desi poate nu le convinge sa-si schimbe parerea. Critica excesiva este parjlitoare – de fapt, imi aduce aminte de tactica mult laudata a domnitorilor valahi de a-si distruge propriile sate, holde, drumuri in calea turcilor, in loc de a-si construi fortarete de aparare. Clar, turcul nu mai are pe ce pune mana. Dar nici bastinasul, frate cu codrul, nu mai poate trai decat in bordeiul de sub pamant, trebuind sa reinventeze roata cu fiecare noua generatie. Un pic mai multa masura nu ar strica.

Advertisements