N

u este surprinzător că, dintre guvernele postcomuniste, cel rus nu a făcut mai nimic pentru asumarea crimelor comunismului.

La 2 iulie, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a adoptat la Vilnius rezoluţia intitulată Reunificarea Europei divizate: promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în regiunea OSCE în secolul XXI. Propusă de delegatul Sloveniei Roberto Battelli şi susţinută de Vilija Aleknaite-Abramikiene, reprezentantul Lituaniei, rezoluţia marchează 20 de ani de la prăbuşirea regimurilor comuniste europene. Ea a fost adoptată cu o largă majoritate a delegaţilor – 202 dintre cei 214 prezenţi –, în ciuda opoziţiei acerbe a Rusiei. Ministerul Afacerilor Externe rus a calificat hotărarea drept o „inacceptabilă încercare de distorsionare a istoriei în scopuri politice“, un pas care „nu contribuie la crearea unei atmosfere de încredere şi cooperare între ţările membre ale OSCE“. La rândul său, Parlamentul rus vedea rezoluţia OSCE drept „o insultă directă la memoria milioanelor de soldaţi ruşi“ care „şi-au dat viaţa pentru eliberarea Europei de sub jugul fascist“.

Un alt critic a fost Michel Billout, reprezentantul Partidului Comunist Francez, pentru care rezoluţia „confundă nazismul cu stalinismul“ şi lista regimurilor totalitare ar trebui să includă Franţa, care în anii ‘30 a creat lagăre de concentrare pentru refugiaţii spanioli, Statele Unite, în timpul campaniei lui McCarthy, şi „întreaga creştinătate, pentru ideologia sa religioasă generatoare de persecuţii religioase“.

Recunoscând „caracterul unic al Holocaustului“, documentul OSCE observă că „în secolul XX, ţările europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel nazist şi cel stalinist, ce au dus la genocid, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii“. Ţările membre trebuie să „condamne totalitarismul în mod clar şi neechivoc“ (promisiune inclusă în Documentul de la Copenhaga, din 1990), deoarece „cunoaşterea istoriei duce la prevenirea unor asemenea crime pe viitor, iar dezbaterile oneste şi complete privind istoria facilitează reconcilierea bazată pe adevăr şi memorie“. Reamintind iniţiativa Parlamentului European de a declara 23 august, când Pactul Ribbentrop-Molotov a fost semnat, în 1930, drept „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului“, în memoria victimelor deportărilor şi exterminării în masă, Adunarea Parlamentară îşi exprimă „îngrijorarea profundă cu privire la glorificarea regimurilor totalitare prin organizarea de demonstraţii publice de glorificare a trecutului nazist şi stalinist“.

OSCE îşi „reconfirmă opoziţia unită la regimurile totalitare de toate culorile ideologice“ şi le cere statelor membre: 1) „să continue studierea moştenirii totalitare, să aducă la cunoştinţa publicului, să dezvolte şi să îmbunătăţească programele educaţionale privind istoria totalitarismului, drepturile omului şi libertăţile fundamentale, pluralismul, democraţia şi toleranţa“; 2) să sprijine organizaţiile neguvernamentale care studiază crimele regimurilor totalitare; 3) să îndepărteze structurile şi comportamentele care „cosmetizează trecutul“ sau „îşi au rădăcinile în încălcarea drepturilor omului“; 5) să-şi deschidă arhivele politice şi istorice; 6) să combată xenofobia şi naţionalismul agresiv şi 7) să dovedească un mai mare respect pentru drepturile omului, chiar şi în vremuri de ameninţări teroriste, criză economică, dezastre ecologice şi migraţii în masă.

Punând semnul egalităţii între comunism şi nazism, ca feţe ale aceluiaşi fenomen totalitar reprobabil, documentul OSCE reprezintă un important pas înainte pentru sprijinirea Rezoluţiei Parlamentului European privind conştiinţa Europei şi totalitarismul, care a cerut şi ea deschiderea arhivelor istorice şi secrete, declararea zilei de 23 august drept „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului“ şi adoptarea unor măsuri largi de reconsiderare a trecutului (inclusiv prin deschiderea unui centru de informare la Bruxelles). Regretabil, printre iniţiatorii moţiunii comune de promovare a rezoluţiei Parlamentului European, depusă la sfârşitul lunii martie 2009, nu s-a numărat niciun reprezentant al României, în afara lui László Tökés, deşi ţări ca Polonia au fost reprezentate de câte doi semnatari. Parte din acest efort larg de asumare a trecutului recent sunt şi rapoartele naţionale comisionate de Directoratul General pentru Justiţie, Libertate şi Securitate al Comisiei Europene. Raportul despre România, pe care am avut onoarea să-l scriu, analizează asumarea trecutului fascist şi comunist, discutând în amănunt iniţiativele guvernamentale şi ale societăţii civile, legislaţia şi jurisprudenţa din domeniu, metodele de decomunizare şi mandatele instituţiilor din domeniu.

Deşi delegatul lituanian Aleknaite-Abramikiene a insistat că rezoluţia de condamnare a stalinismului a căutat nu să jignească, ci să aducă un omagiu celor ce-au pierit în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, reacţia Rusiei a fost vehementă. Stalin continuă să fie considerat un adevărat erou, mulţi ruşi creditându-l cu înfrângerea Germaniei naziste, deşi în ochii Europei de Est el este culpabil de transformarea acestor ţări în satelite şi susţinerea unor regimuri comuniste sângeroase, care s-au întors împotriva propriilor cetăţeni doar pentru că aceştia şi-au cerut drepturile. Administraţia cu care s-a înconjurat fostul preşedinte Vladimir Putin, aşa-numiţii siloviki, se mândresc cu moştenirea cekistă pe care şi-au asumat-o benevol, în ciuda cruzimii notorii de care au dat dovadă troicile extrajudiciare ale anilor ‘30. O colecţie de carte tot mai abundentă glorifică regimul comunist şi poliţia sa secretă, în timp ce victimele acestora şi suferinţele lor sunt trecute sub tăcere. În plus, Moscova a reînceput organizarea unor masive parade militare, care amintesc de cele sovietice. Nu este deci surprinzător că, dintre guvernele postcomuniste, cel rus nu a făcut mai nimic pentru asumarea crimelor comunismului (inclusiv ale celui stalinist) şi chiar a urmărit întărirea structurilor fostului KGB şi a controlului acestora asupra procesului politic. Rusia s-a opus schiţării oricăror paralele între regimurile lui Hitler şi Stalin, ultimul chiar clasându se pe locul trei într-un sondaj de opinie privind personalitatea rusă cea mai remarcabilă.

În nicio altă ţară postcomunistă ofiţerii secreţi care au dezvăluit informaţii despre poliţia politică nu au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare, cum s-a întâmplat în Rusia. În nicio altă ţară nu a mai fost lansată o campanie susţinută împotriva „falsificărilor istorice“ de genul celei declanşate recent acolo. Anul acesta, guvernul rus a susţinut o foarte controversată lege ce pedepseşte cu până la trei ani de închisoare „reabilitarea nazismului“ prin negarea rolului jucat de Uniunea Sovietică în înfrângerea lui Hitler. În plus, Decretul de înfiinţare a Comisiei de combatere a încercărilor de falsificare a istoriei ce afectează interesele Rusiei, semnat de preşedintele Medvedev la 5 mai 2009, promovează viziunea Moscovei conform căreia rolul său în al doilea război mondial a fost unul eroic, date fiind costurile umane enorme suferite de Uniunea Sovietică în vederea respingerii atacului nazist. În virtutea acelui decret, la 23 iunie Academia Rusă de Ştiinţe le-a cerut directorilor de institute de istorie şi filologie să identifice falsificările istorico-culturale în care instituţiile lor au fost implicate, numele celor care le-au produs şi promovat, potenţialele pericole la care acestea expun Rusia, alături de o refutaţie a fiecărei falsificări în parte. Decretul încalcă autonomia universitară şi libertatea de opinie, descurajează analiza imparţială a trecutului recent şi le cere istoricilor să producă argumentele propriei lor condamnări publice.

Prin apelul său pentru deschiderea arhivelor, rezoluţia OSCE s-a adresat în special Rusiei, ţară unde arhivele sunt încă sub cheie, situaţie care-i afectează nu numai pe istoricii ruşi, ci şi fostele republici sovietice. Aşa cum se ştie, înainte de a se retrage la Moscova, în 1991, efectivele KGB au luat cu ele documentele cele mai importante compilate şi colectate pe teritoriul republicilor sovietice, prin aceasta negându-le acestor ţări dreptul de a-şi înţelege propriul trecut recent.

De la declararea independenţei sale, Estonia postcomunistă nu a dispus decât de fişele de catalog, nu şi de dosarele secrete la care acestea se referă. Cum fişele nu dezvăluie calitatea în care persoanele menţionate au interacţionat cu poliţia secretă, numeroşi politicieni şi-au susţinut nevinovăţia (pretinzând că au fost victime, când, de fapt, au fost informatori). În Lituania, arhivele din Vilnius au fost evacuate aproape în totalitate, însă nu şi cele din provincie, unde importantele colecţii lăsate de KGB în urma sa au ajutat la reconstituirea adevărului istoric. Dar toate ţările baltice ar beneficia de o citire mai corectă a istoriei, dacă arhivele sovietice din Moscova le-ar fi accesibile.

Importanţa rezoluţiei OSCE pentru România este întreită. Într-un gest simbolic, ziua de 23 august – asociată în mentalul colectiv românesc cu regimul comunist – va deveni o zi de comemorare a victimelor acestuia, ale căror suferinţe încă sunt negate de unii comentatori. Progresele substanţiale înregistrate în ultimii ani în deschiderea arhivelor trebuie menţinute pe viitor, pentru ca accesul neîngrădit la documente al cercetătorilor – indiferent de opţiunile lor ideologice, metodologice sau politice – să permită necesara pluralitate de vederi. Guvernul României trebuie să sprijine şi mai mult, financiar şi logistic, procesul de asumare a trecutului recent şi instituţiile neguvernamentale din domeniu. //

Lavinia Stan

http://www.revista22.ro/osce-a-decis-comunism–nazism-6436.html

Advertisements